Thursday, August 23, 2007

Atac la Biserica

CINE ATACĂ BISERICA CATOLICĂ?


C U P R I N S


I. ENUNŢAREA PROBLEMEI
II. SCHIMBĂRI ÎN DOCTRINA CATOLICĂ
III. UN CATOLIC SE ADRESEAZĂ PĂRINTELUI SĂU SPIRITUAL
IV. FRĂŢIA CĂREIA ÎI PLACE SĂ CONSPIRE
V. SĂ FACEM PACE
VI. ÎNFILTRAREA
VII. ANTIBISERICA DIN INIMA BISERICII
VIII. UNUL CARE CREDE CĂ PAPA IOAN PAUL II E VINOVAT
IX. UNUL CARE NU CREDE CĂ PAPA IOAN PAUL II E VINOVAT
X. MÂNA DREAPTĂ A PAPEI
XI. ÎNCHEIERE


PREFAŢĂ

Autorii acestei lucrări sunt români catolici îngrijoraţi de soarta Bisericii Catolice. Publicarea ei este rezultatul unei strânse colaborări cu alţi români ortodocşi, în semn de solidaritate în fata implacabilului duşman al bisericii şi civilizaţiei creştine.
Autorii citaţi, aşa cum se specifică cu insistenţă în cursul lucrării, sunt în majoritatea lor catolici, îngrijoraţi de soarta bisericii lor.

Noi ne-am împlinit o datorie făcându-ne ecoul îngrijorării lor pentru soarta bisericii în lumea românească, lipsită de sursele de informare.

Biserica lui Christos care a generat civilizaţia creştină e una, şi toţi creştinii trebuie să facă front comun în apărarea ei în faţa atacurilor care în ultima vreme au devenit foarte ameninţătoare.



Romanian Historical Studies, Mai 1995, Canada

I. ENUNŢAREA PROBLEMEI

Suntem români şi suntem catolici.

Ne copleşeşte amărăciunea văzând cum, după speranţele neîmplinite ale iernii anului 1989, România nu numai că a rămas înfeudată nomenclaturii comuniste, dar a acumulat toate influenţele nocive dezvoltate în lumea vestică de aceeaşi conspiraţie care a instaurat comunismul în estul Europei. S'a denaturat încrederea şi cinstea pe care se bazau relaţiile dintre locuitorii Europei dinainte de cel de-al doilea război mondial, când ajungea să-ţi dai cuvântul ca o înţelegere sa fie valabilă pentru ca oamenii respectau în mare măsura adevărul şi bunul şi viaţa altuia. S'a denaturat prietenia şi bunăvoinţa imediată şi necondiţionată care constituiau farmecul vieţii împreună, s’au crescut necinstea şi răutatea gratuită, inculcându-se materialismul, egoismul şi anti-cultura "modernismului". Toate relele astea n'au căzut din senin pe capul oamenilor ci au fost introduse în mod organizat prin acţiune sistematică de educare într'ale răului timp de decenii. Mari forţe au investit bani şi au organizat armate de "intelectuali progresişti", psihologi, educatori, specialişti care au realizat deteriorarea caracterului noilor generaţii. Dar investiţia lor n'ar fi dat atâtea roade dacă sufletele oamenilor ar fi păstrat credinţa şi etica creştină. De aceea ne copleşeşte amărăciunea văzând cum atacul aceloraşi forţe le demolează şi pe acestea din urmă.

Suntem catolici, şi am văzut biserica noastră interzisă, şi preoţii noştri forţaţi să-şi renege apartenenţa la catolicism, iar dacă refuzau, aruncaţi în închisoare şi uneori exterminaţi. Nici astăzi nu s'au restituit peste tot bisericile confiscate de regimul comunist de la catolicii români, după ce Biserica Română Ortodoxă a devenit o sucursală a Ministerului Cultelor condusă de salariaţi ai regimului comunist. Preoţii şi episcopii noştri care şi-au păstrat nestinsă flacăra credinţei lor şi a ataşamentului pentru Vatican au suferit în închisoare. Ne copleşeşte amărăciunea la gândul că ar fi putut muri degeaba.

Ne copleşeşte amărăciunea văzând cum înaintează planul conspiraţiei financiare internaţionale de a şterge România de pe harta lumii, de a o sfâşia şi împărţi între ţările învecinate aşa cum o formulase planul Valev pe vremea când peste România domnea Uniunea Sovietică. Dar astăzi, în 1995, planul nu mai e promovat de vecinii noştri din răsărit, ci de cei din apus, de la care un public inconştient şi neinformat aşteaptă să primească în dar bunăstarea, libertatea, şi drepturile cetăţeneşti.
Numele unuia ca William B. Wood, geograful şef al Departamentului de Stat american, apare sub o hartă care arată România sfâşiată şi Transilvania şi nordul Moldovei aparţinând Ungariei, iar Basarabia, "Republica Moldovenească", aparţinând Ucrainei, într'un articol publicat în The Los Angeles Times la 25 August 1992. Pentru cei care-şi închipuie că e doar un articol de ziar care conţine doar părerea unei persoane, iată adevărul: ziare mari şi controlate ca The Los Angeles Times, niciodată nu publică părerea unei persoane. Tot ce publică astfel de ziare este conform unui program politic, şi are două scopuri: pe de o parte obişnuieşte marele public cu ideea, oricât de mare ar fi enormitatea exprimată, şi pe de alta dă un semnal armatelor organizate de agenţi ca să ştie în ce direcţie să-şi îndrepte eforturile. Iar publicul larg, după ce a văzut aceeaşi minciună tipărită de patru ori la rând în aceste ziare, crede că e adevărul.

Ne cuprinde amărăciunea şi eram aproape copleşiţi de disperare - când am deschis ziarul Catolic Family News, tipărit în Canada, la care suntem abonaţi, şi ne-au căzut ochii pe frumoasa icoană românească de mai jos. Din mijlocul textului exclusiv englez ne-au strălucit înainte cuvintele "Cela ce crede întru Mine de va şi muri viu va fi cela ce ascultă cuvântul Meu şi crede întru Cela ce m'a trimis pe Mine are viaţa vecilor." Şi-am înţeles că nu trebuie să ne lăsăm copleşiţi ci să căutam să stăvilim răul, făcându-ne datoria cu forţele pe care le avem, oricât de mici ar fi ele. Căci ce contează nu e cântărirea şanselor de izbânda ci cât de dreaptă este cauza. Este datoria noastră de catolici să ne apăram biserica de distrugere şi transformare în opusul ei.

Biserica Catolică a fost sufletul Europei. Întreaga noastră civilizaţie occidentală a crescut hrănită de izvorul ei. "Tu eşti Petru, şi pe această piatră îmi voi clădi Biserica, şi porţile iadului nu vor avea putere asupra ei; Şi ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor; şi toate ce le vei lega pe pământ, legate vor fi în cer", i-a spus Isus Christos (Mat. 16: 18-19) lui Simon Petru; "Paşte oile Mele" (Ioan 21: 15-17). Şi din prăbuşirea imperiului roman, din nesfârşitele jafuri şi vărsări de sânge care s'au revărsat peste Europa, păstorii turmei lui Christos au condus-o ca să construiască civilizaţia noastră europeană, clădită pe conceptul de respect şi dreptate, milă şi într'ajutorare, spre deosebire de toate celelalte moduri de viaţă asiatice, africane şi pre-columbiene, despotice, crude, şi canibalice chiar (în Africa, Caraibe, părţi din America). Nedistrugând moştenirea ingineriei şi legislaţiei romane, aceşti păstori creştini au ştiut conduce turma ca să clădească minunatele ţări şi oraşe europene, şi întreaga structură a vieţii civilizate.

Distrugerea catolicismului este o operă plănuită cu îndemnare şi continuată cu îndârjire şi migală timp de milenii, pe mai multe planuri. Din exterior, credinţa e lovită ridiculizând-o, excluzând-o din şcoli, îndoctrinând tinerele generaţii cu ateism şi vederi "ştiinţifice", degradând intelectul şi moravurile cu ajutorul pornografiei şi a distracţiilor ieftine şi vulgare. Sub comunism era o crimă pentru un român să viziteze o biserică catolică, dac'o mai găsea deschisă. În celelalte ţări, biserica era lovită pe faţă de organizaţiile revoluţionare socialiste, comuniste, masonice. Papa Pius VII indica în bula sa Ecclesiam a Jesu Christo din 1821 felul în care carbonarii (care chipurile doreau "eliberarea şi propăşirea Italiei") atacau biserica. J. Crétineau-Joly arăta însă un atac mai subtil şi mai mortal care loveşte catolicismul din interior. El publică scrisorile adresate conducătorilor lojii masonice italiene Alta Vendita în care aceştia erau instruiţi astfel: "Italia este ticsită de frăţii religioase şi de diverse nuanţe de păcătoşi penitenţi. Să nu pregetaţi să strecuraţi unul de-ai noştri în turmele conduse de pietate stupidă! Înfiinţaţi, sau şi mai bine, puneţi-i pe alţii să înfiinţeze societatea sub cele mai subţiri pretexte, niciodată unul politic sau religios, ci dedicate comerţului, industriei, muzicii, artelor plastice! Întruniţi-vă când aici când acolo, chiar în sacristiile şi capelele fraţilor voştri neştiutori încă! Puneţi-le sub oblăduirea vreunui preot virtuos, bine cunoscut dar naiv şi uşor de înşelat! Înfiltraţi veninul în inimi bine alese, înfiltraţi-l în doze mici şi ca din întâmplare!... Esenţialul este, să despărţiţi omul de familie, sa-l faceţi imoral," scria în 1822 un conducător revoluţionar sub pseudonimul Micul Tigru (Picolo Tigre). "Ne bazăm pe loji [masonice] ca să nu dublăm numărul [agenţilor noştri]. Ele dezbat la infinit pericolul fanatismului, marea fericire a egalităţii sociale şi marile principii ale libertăţii religioase", continuă el; "Nu lăsaţi niciodată să vă cadă masca de pe obraz! Mulţumiţi-vă să daţi târcoale ţarcului catolic, dar ca adevaraţi lupi, înhăţaţi primul miel catolic care vi se oferă în aceste condiţii!... În ultima mea călătorie în Franţa am văzut cu mulţumire tinerii noştri iniţiaţi lucrând cu mult zel pentru răspândirea carbonarismului. Dar găsesc că se pripesc puţin. După părerea mea, ei transformă ura lor religioasă prea mult într'una politică. Conspiraţia împotriva Sfântului Scaun nu are voie să fie contaminată cu alte lucruri... Trebuie să des-catolicizăm lumea... Revoluţia din biserică este o revoluţie permanentă, acesta este drumul necesar al răsturnării tronurilor şi dinastiilor... Să conspirăm deocamdată împotriva Romei" (L'Église Romaine en face de la Révolution, 1864, pp. 122-123, apud E. von Engelhardt, Jüdische Weltmachtpläne, Leipzig, 1936, pp 31, 34-35).

N'o spunem noi. O spune acest bancher internaţional care făcea afaceri ca comerciant de aur şi argint la Paris, Viena, Berlin, şi Londra, acest conducător al lojei masonice Alta Vendita, acest carbonar de vază, în scrisoarea sa din 18 Ianuarie 1822, iscalită sub pseudonimul Micul Tigru: exista o conspiraţie împotriva Sfântului Scaun; demoralizarea maselor e dirijată de această conspiraţie; căderea Romei e necesară pentru înrobirea naţiunilor, amăgite cu mirajul "libertăţii, egalităţii şi fraternităţii" şi-a "libertăţii religioase." Un alt conducător al lojei Alta Vendita care foloseşte pseudonimul Nubius povesteşte cum îşi ţese cercul de intrigă printre Cardinalul della Somaglia, Cardinalul Pallotta, călugărul dominican Jabalot, cel teatin Ventura, cel franciscan Orioli, cum merge la slujbă - cum ţese cu răbdare şi discreţie, nu cu impetuozitate, pe ascuns, sub masca celei mai perfecte pietăţi catolice, plas în care să prindă şi sa distrugă biserica. şi continuă: "ca să lucrăm la pregătirea viitoare a unui papă,... trimiteţi-ne taleri, mulţi taleri, căci e cea mai bună artilerie ca să facem o spărtura în scaunul Sfântului Petru" (ibidem p. 131, apud Engelhardt p. 36-37; autenticitatea acestor scrisori este atestata de Papa Gregorius XVI).

Se crede că secta illuminaţi-lor a fost instituită de Adam Weishaupt, profesor de drept la Universitatea din Ingolstadt. Participarea lui Weishaupt este dovedită prin documentele găsite asupra emisarului său Lanz, lovit de trăznet (de mâna lui Dumnezeu parcă) în 1785, când se pregătea să plece la Berlin. Dându-i-se prim ajutor au fost găsite documente secrete cusute în căptuşeala hainelor, care arătau că illuminaţi aveau printre tactici aceea de a perverti ideea religioasă creştină. "Trebuie să facem în aşa fel, încât creştinismul să pară a fi adevărata ideologie ascunsă a francmasoneriei", scrie illuminat-ul cu pseudonimul Philo. Conform acestui plan, au apărut o mulţime de cărţi pline de legende fantasmagorice, cum ar fi cea ca Isus Christos nu şi-a revelat învăţăturile pe faţă întregului popor şi discipolilor Săi, ci i-a amăgit pe aceştia cu un paravan care s'a păstrat în Evanghelii, dar adevărata Lui învăţătură constă dintr'o disciplină arcană revelată numai iniţiaţilor, care au păstrat-o de-a lungul secolelor neştirbită ca o cabală şi care este acum în posesia francmasoneriei. O mulţime de pamflete anonime din vremea aceea caută să demonstreze că francmasoneria este adevăratul creştinism. Lanz era un preot catolic din Regensburg. Masoneria şi illuminaţii reuşiseră să pătrundă în interiorul bisericii, ca s'o distrugă din interior (J. Robinson, Uber geheime Gesellshaften und deren Gefährlichkeit für Staat und Religion, ediţie germană 1800, p. 134; apud Engelhardt, pp. 42, 44).

Atacul din exterior împotriva bisericii este uşor de dovedit: de secole, illuminaţi, francmasonii, comuniştii, liberalii, socialiştii, marxiştii, bolşevicii, au ridiculizat preoţimea, au calomniat biserica, au propovăduit "raţiunea" şi ateismul pe faţă (şi satanismul pe ascuns). Atacul din interior însă este mult mai subtil, căci este ţesut de minţi care s'au ocupat de milenii doar cu subversiunea, şi nu-i este uşor omului care judecă direct să-l priceapă. Să citim ce scriu ofiţerii lojei Alta Vendita despre felul în care trebuie distrusă Biserica Catolică, pe care ei o văd ca o piedică în realizarea supremaţiei lor. "Ceea ce trebuie să căutam şi ceea ce aşteptăm este să avem un papă dupa cerinţele noastre... Alexandru VI n'ar corespunde, cu toate păcatele lui personale, căci în treburile bisericeşti n'a greşit niciodată... Borgia era un om sensual... dar în ciuda poftelor lui trupeşti a aruncat anatema asupra tuturor erorilor filozofice şi ale ateismului... Ganganelli s'a predat cu trup şi suflet miniştrilor casei de Bourbon, de care-i era teamă, ateilor care-i lăudau toleranţa religioasă, şi Ganganelli a fost un foarte mare papă. De un astfel de papă avem noi nevoie pentru cerinţele noastre, dacă mai e posibil. Atunci ne-am putea lansa cu mult mai multe şanse în atacul nostru împotriva bisericii decât cu pamfletele calomnioase ale fraţilor noştri francezi sau decât cu aurul englezilor. Vreţi să ştiţi de ce? Ca să sfărâmăm piatra pe care şi-a clădit Christos biserica. Nu mai avem nevoie de mijloace canibalice, nici de praf de puşcă, nici măcar să dăm din braţe. Am muiat degetul cel mic al papei în conspiraţie, şi acest deget mic valorează în cruciada noastră mai mult decât toţi Urbanii II şi decât toţi Bernarzii întregii creştinătăţi" (J. Crétineau-Joly, op. cit., extrase traduse în germană, pp. 84-85, apud Engelhardt, pp.56-57). Instrucţiunile pentru subminarea bisericii catolice din interior sunt clare: "Putem face prea puţin cu cardinalii bătrâni sau cu prelaţii care au un caracter ferm... faceţi din [un astfel de prelat] o figură de care să se sperie copiii şi femeile batrâne, pictaţi-l ca pe un om sângeros, crud, raspândiţi despre el trăsături de cruzime care se întipăresc uşor în mintea poporului... Trebuie să seducem tineretul... Ca să ne asigurăm de un papă cu anumite trăsături, trebuie întâi să clădim pentru venirea lui o generaţie... În câţiva ani acest cler tânăr va fi şcolit în toate privinţele, sub aceasta influenţă; va domni, va administra, va judeca, va constitui consiliul celui ce domneşte, va fi chemat sa-l aleagă pe papă... clerul trebuie să mărşăluiască sub steagurile voastre [ale lojei masonice Alta Vendita] crezând că mărşăluieşte sub steagul cheilor apostolice" (Crétineau-Joly pp. 88-90, apud Engelhardt, pp. 58-59). Acest plan, scrie Engelhardt, a fost acceptat în 1820 şi este în vigoare şi astăzi.

Un alt ofiţer al lojei Alta Vendita scrie: "Catolicismul nu se teme de pumnal, cum nu se teme nici monarhia. Dar aceşti doi stâlpi ai ordinii sociale se pot prăbuşi sub povara corupţiei... Faceţi să fie inimile păcătoase şi nu veţi mai avea catolici! Îndepărtaţi preotul de muncă, de altar şi de virtute!... Faceţi-l leneş, lacom şi patriotard; atunci va fi orgolios, intrigant şi pervers! Am întreprins corupţia în stil mare, coruperea poporului prin cler şi a clerului prin noi, corupţia care ne va duce acolo unde vom înmormânta biserica într'o bună zi". Căci Alta Vendita nu lucra prin asasinate, ci prin însamânţare de idei prin spălarea creierului, termen necunoscut la vremea aceea. Mai mult; ca să poata opera în linişte, Alta Vendita inspira în secret prinderea, pedepsirea şi eliminarea conspiratorilor violenţi de sub ordinele ei, prin "înarmarea în secret a câte unui voluntar destul de curajos pentru a pedepsi dar prea limitat ca să priceapă totul" (ibidem, pp. 149, 154 apud Engelhardt, pp. 77, 80). Zilele lojei italiene Alta Vendita au trecut, scria Crétineau-Joly la mijlocul secolului trecut, şi comunismul se ocupă acum de distrugerea societaţii prin masacru general, nu prin coruperea bisericii; dar revoluţia mondială a făcut după 1848 în Occident ceea ce Lenin numeşte tactic "un pas înapoi", şi conspiraţia împotriva Bisericii Catolice continuă.

La 23 Mai 1958, Papa Pius XII a arătat într'o cuvântare că rădăcinile apostaziei moderne rezidă în ateism ştiinţific, materialism dialectic, raţionalism, illuminism, laicism şi francmasonerie (Léon de Poncins, Freemasonry and the Vatican , pp. 152-153). Într'adevar, la cel mai înalt nivel şi la nivel ideologic, aceste mişcări îşi dau mâna. Cum se explica atunci faptul că masoneria a fost interzisă în Uniunea Sovietică? Orice regim totalitar interzice orice societate subversivă secretă.
Comunismul nu mai avea nevoie de masonerie, căci îşi atinsese scopul: creştinismul era distrus, populaţia era înrobită, o elită birocratică stăpânea averea ţării; iar cei câţiva acuzaţi de sionism sau de a fi masoni erau dintre soldaţi, nu dintre generali; erau "cheltuibili"; sau, cum zic întelepţii Sionului, erau dintre "fraţii mai mici" care pot fi jertfiţi (The Protocols of Zion, 1934, p. 169).

II. SCHIMBĂRI ÎN DOCTRINA CATOLICĂ

Catolicii au fost uimiţi, întristaţi şi derutaţi văzând cum de la cârma Vaticanului se iau măsuri care demolează dogma şi ritul catolic vechi de 2000 de ani; cum se schimbă liturghia, veche de peste 8 secole, cum se redefineşte Biserica Catolică a fi altceva decât a fost de 2000 de ani încoace, cum se alterează dogma cu privire la funcţionarea bisericii şi la raporturile dintre barbaţi şi femei. Dr. Malachi B. Martin, specialist în istoria Vaticanului, analizează aceste schimbări şi găseşte cauza lor în ceea ce el numeşte "complexul lui Iuda".

Isus Christos a ştiut ca Iuda Iscariotul îl va trăda, şi-a spus-o la Cina Cea de Taină. A ştiut-o şi înainte şi totuşi nu l-a înlăturat pe Iuda dintre apostoli. Iuda fusese chemat ca toţi ceilalţi apostoli şi nu era cu nimic mai prejos decât ei; dimpotrivă, era chiar un pic mai răsărit, căci el administra finanţele din care trăiau Isus şi apostolii. El era cel mai priceput şi cel mai practic, cel care cunoştea treburile lumeşti mai bine decât alţii; de aceea credea că ştie mai bine decât Isus cum trebuie înfaptuită voia Tatălui ceresc, zice Dr. Malachi. Acesta este "complexul Iuda" al conducerii lumii catolice de azi: cunoscând lumea, unii îşi închipuie că vor înfăptui voinţa lui Christos mai bine decât o declara vorba lui Christos chiar, căci ei cunosc mai bine realităţile lumii contemporane decât cei patru evanghelişti de acum 2000 de ani. "Sunt convinşi că pot împăca Biserica cu duşmanii ei printr'un 'compromis onorabil', că ei înţeleg cu adevărat lumea de azi, şi că vor putea asigura succesul Bisericii lui Christos împacând-o cu conducătorii lumii acesteia", scrie Dr. Malachi. "Dar creând cu zel această anti-biserică în sânul Bisericii - începând cu cancelaria Vaticanului şi sfârşind la nivelul vieţii parohiilor de ţară - au zdrobit cu mult succes unitatea Bisericii, au distrus de fapt unitatea care exista mai demult între episcopi şi Pontiful din Roma, şi au slăbit în mod serios întreaga organizare a instituţiei Romano-Catolice" (The Judas Complex, în Catholic Family News, Aprilie 1995).

Isus Christos l-a avertizat pe Iuda Iscariotul la Cina cea de Taină, dar Iuda, orbit de credinţa că ştie mai bine, n'a înţeles; "Satana a pătruns în inima lui", zice evanghelistul, şi Iuda şi-a continuat compromisul cu Sanhedrinul. Complexul Iuda "ne oferă o unitate de măsură cu care să apreciem membrii anti-Bisericii înscăunaţi astăzi în interiorul organizaţiei instituţionale din Roma", scrie Dr. Malachi. "În ultimii 20 de ani aceasta organizaţie s'a umplut de compromisuri şi de sute de erori ale oamenilor bisericii, dar trebuie să identificăm compromisurile majore care pot fi numite cu precizie fapte rele anumite comise în funcţii înalte ecleziastice şi bisericeşti". Cea mai rea fapta în ultimii 25 de ani, spune el, este "toleranţa şi propagarea confuziei printre credincioşi cu privire la credinţele de bază ale catolicilor de rând; această toleranţă şi confuzie este rezultatul direct al tolerării părerilor deosebite de credinţele fundamentale de către teologii şi episcopii catolici". Adică, aşa cum scrie abatele Le Roux: „ca să fii un bun catolic nu mai trebuie să crezi în Isus Christos; poţi fi şi ateu, sau te poţi închina lui Vishnu, sau lui Baphomet, sau chiar direct diavolului”.

„Tolerând confuzia propagi confuzia", scrie Dr. Malachi. Şi mai departe: "Dacă au romano-catolicii vreun drept faţă de biserica lor, apoi au dreptul primordial să primească învăţătura lipsită de confuzii şi să fie îndrumaţi fără ezitare şi în mod direct." În patru privinţe nu-şi primesc catolicii drepturile de la biserica lor: în doctrina despre eucarist, despre una şi adevărata Biserică Apostolică şi Catolică, despre Scaunul Sfântului Petru, al episcopului Romei, şi despre morala cu privire la funcţiile de reproducere ale bărbaţilor şi femeilor.

Sacrificiul lui Isus Christos este celebrat în slujba religioasă în care punctul culminant este miracolul eucaristului. Dar noile directive, Novus Ordo, sunt să se modifice liturghia şi să fie transformată în forme eclectice de celebrari diverse în aşa fel încât să-şi piardă caracterul propriu. Multi catolici ofensaţi de degradarea liturghiei insistă să-şi păstreze slujba religioasă tradiţională latină. Milioane de catolici, mult mai mulţi decât admite oficial Vaticanul, au repulsie pentru Novus Ordo; şi birocraţia Vaticanului caută s'o impună prin campanii de calomnii şi dezinformări, susţinând, de pildă, ca "Sfântul Părinte a interzis liturghia tradiţională latină", sau că "a fost abolită în mod oficial", sau că "Novus Ordo e la fel ca slujba tradiţională latină" - toate minciuni. Dar la slujba "modernizată" Novus Ordo lumea nu mai vine; bisericile se golesc. Atunci Vaticanul şi-a dat de voie - de nevoie aprobarea pentru slujba tradiţională - şi confuzia sporeşte. Birocraţia împlântată urăşte liturghia catolică tradiţională; masele de catolici n'au chef de liturghia modernistă Novus Ordo cu multitudinea ei de forme care par credincioşilor străine, uneori ridicole, alteori păcătoase; şi Sfântul Scaun nu acţionează cu hotărâre ca să pună capăt confuziei. Într'adevar, Sfântul Părinte a emis un indult care permite slujba tradiţională în diocezele bisericii lui. Dar birocraţia înscăunată s'a opus cu îndârjire. În 1980, Papa Ioan Paul II a scris o scrisoare tuturor episcopilor în care un pasaj cere iertare de la Dumnezeu în numele lor a tuturor "pentru toate cele pe care, din nerăbdare sau neglijenţă, şi uneoi aplicând parţial, unilateral şi eronat directivele de la Vatican II, le-au făcut scandalizând şi tulburând poate interpretarea doctrinei şi venerarea acestui mare „sacrament" al eucaristului. Şi-a cerut iertare de la Dumnezeu dar n'a corectat erorile, scrie Dr. Martin.

De la Vatican II încoace, bazat pe unul din documentele lui cu privire la libertatea religioasă, s'a raspândit ideea că salvarea sufletelor nu mai vine de la biserică; poţi fi şi ne-catolic şi ne-creştin ca s'ajungi în rai; n'ai nevoie de Isus Christos pentru asta. Unii catolici au înţeles că Christos e un mesia, iar Buda, Mohamet, Avram, sau chiar Martin Luther King sunt alţi mesia de aceeaşi valoare; căci suntem cu toţii "fiii lui Dumnezeu" şi "fraţi în familia omenirii". Acest lucru crează enormă confuzie. Vatican II declara libertatea religioasă; deci nu mai există o biserică a lui Christos care propovăduieşte adevărul; adevărul religios îl poţi găsi oriunde, în voo-doo, la religiile pagâne... "Nimic n'a contribuit mai mult la confuzia maselor de catolici", scrie Dr. Martin; "căci văzându-şi prelaţii şi preoţii cum se poartă de parcă n'ar exista un unic adevăr catolic, instinctul lor logic le spune imediat că nici legile morale şi dogma bisericii nu mai sunt obligatorii... ei insistă să rămână în sânul bisericii şi-şi zic catolici, dar afirmă că nu trebuie să creadă în dogma asta sau în cealaltă, nu trebuie să respecte legea asta sau cealaltă a moralei". Asta este realizarea "ecumenismului". Realizarea "colegialităţii" este că unii episcopi îşi închipuie că pot forma colegii separate, grupuleţe naţionale, care pot lua hotărâri care modifică dogma bisericii catolice pentru ţara lor; astfel, în ţările din America Latină, dacă vor, pot deveni marxişti; în Statele Unite, pot obţine drepturi speciale pentru cei homosexuali dintre ei; şi aşa mai departe, fără să le pese de ce-ar zice Papa sau restul episcopilor. Astfel s'ar lichida papalitatea. Dar, arată Dr. Martin, ea nu poate fi lichidată fără propriul ei consimţământ. Şi Sfântul Scaun n'a acţionat cu hotărâre chemând la ordine conferinţele naţionale ale episcopilor care fragmentează biserica. Cum se ridică multe voci care protestează şi menţin supremaţia Sfântului Scaun, şi cum acesta nu se pronunţă, domneşte şi aici confuzia. Şi cum Papa condamnă avorturile şi celelalte inovaţii în raporturile sexuale dar episcopii şi preoţii fac ce vor şi uneori propovăduiesc contrariul, şi aici domneşte confuzia.

Dr. Martin numeşte forţele care crează aceste confuzii menite să distrugă piatra pe care şi-a cladit Christos biserica, "anti-biserica" din sânul Bisericii Catolice. Ultima lovitură a anti-bisericii, scrie el, este insistenţa cu care unii cer ordinarea femeilor. Unii catolici se revoltă când văd statuia lui Buda pe altarele bisericilor Romei, şi când îl văd pe Papa Ioan Paul al II-lea cu semnul hindus pe frunte. Alţii îl deplâng pe papă, considerându-l prizonierul unei reţele conspiratorii, şi tremură pentru viaţa lui - cu atât mai mult cu cât la moartea lui, succesiunea la tronul Sfântului Petru s'ar părea că-i revine cardinalului Parisului, care este evreu. N'ar fi primul papă iudaic anti-creştin instaurat la Vatican: Iulius II, papa della Rovere (1505), vorbind despre Alexandru Borgia, primul papă care şi-a împuternicit copiii, nu "nepoţii", în fruntea bucatelor, îl numea "evreul acela", exact aşa cum îl numea la rândul lui urmaşul său Leo X pe el, şi cine ştie cât adevăr era în vorbele lor? (Hermann Grimm, Life of Michael Angelo, Little, Brown, 1900, p. 475). Dar din confluenţa dintre ateism, culturile Noii Ere, globalism şi amestec rasial, cu anti-creştinismul instaurat la Vatican, renaşterea credinţei şi civilizaţiei noastre pare extrem de grea, dacă nu chiar imposibilă.

Putem trasa declinul catolicismului de la data de 19 Noiembrie 1964, când o mie şase sute şi cincizeci de episcopi şi cardinali ai bisericii catolice întruniţi în consiliu la Roma (Vatican II) au votat pentru adoptarea unei scheme de rezolvare a conflictului dintre creştinism şi iudaism. Vatican II a instaurat modernismul în şcolile, colegiile, seminariile, ordinele religioase şi comunităţile catolice. Papa Ioan XXIII a început opera de modernizare, şi Papii Paul VI şi Ioan Paul II o continuă: se modifică slujba religioasă în spirit „umanist", "globalist", "universalist", se modifică aspectul bisericilor, se modifică însuşi textul Scripturilor.

În schema de reconciliere se prevede "înţelegere şi apreciere reciprocă." Dar înţelegerea şi aprecierea trebuie să vină numai din partea creştinilor, căci nici un consiliu iudaic n'a avut loc ca să recomande "înţelegere şi apreciere reciprocă" din partea iudaică. Textul schemei votate de consiliul de la 19 Noiembrie 1964 a fost scris sub influenţa lui Jules Isaac, Label Katz, preşedinte al lojei masonice evreieşti B'nai B'rith, Nahum Goldman, preşedinte al Consiliului Mondial Evreiesc, şi alţii (Léon de Poncins, Judaism and the Vatican, p. 10).

Cu un an înainte, la 19 Noiembrie 1963, următorul articol apăruse în Le Monde:
"Organizaţia internaţională evreiască B'nai B'rith şi-a exprimat dorinţa de-a stabili relaţii mai strânse cu Biserica Catolică. A supus Consiliului o declaraţie în care arată că toată omenirea este responsabilă pentru moartea lui Christos. Dl. Label Katz, preşedintele Consiliului Internaţional al B'nai B'rith, a spus că 'dacă este acceptată această declaraţie de către Consiliu, comunităţile evreieşti vor explora metode de cooperare cu autoritaţile bisericeşti ca să asigure realizarea proiectelor lor.' Declaraţia a fost aprobată de Comitetul Executiv al Consiliului Internaţional, care coordonează organizaţia B'nai B'rith cu 475.000 de membri în 42 de ţări.
Dl. Paul Jacob de Mulhouse, preşedintele B'nai B'rith-ului în Europa, a spus că aprobarea acestei declaraţii va eradica antisemitismul în multe ţări din Europa. Rabinul Maurice Eisendrath, preşedintele Uniunii Congregaţiilor Evreieşti din America, a facut un apel Sâmbata la cei 4.000 de delegaţi la cea de-a 47-a adunare generală a Iudaismului Reformat American să-şi revizuiască părerile despre creştinism şi punctul de vedere despre Christos" (apud de Poncins, op. cit., p. 34).

Dar apelul lui, dacă a fost făcut, n'a avut prea mare rezultat; catolicismul şi-a revizuit părerile despre patimile lui Christos, dar iudaismul nu şi-a revizuit părerile despre nimic.

Jules Isaac este autorul a două cărţi în care acuză Biserica Catolică de antisemitism şi timp de 20 de ani a activat pentru reformarea şi "purificarea" creştinismului de acest antisemitism. El arată că din 1947 încoace a organizat societăţi de prietenie iudeo-creştine în care-au participat personaje ca marele rabin Kaplan, părintele Callixte Lopinot, părintele Demann, pastorul Freudenberg şi alţii. La o conferinţă la Seelisberg în Elveţia au participat alături de el 70 de membri din 19 ţări. Societatea de prietenie iudeo-creştină a deschis cu mare repeziciune filiale în multe oraşe franceze. Prin legăturile sale, în 1949 Jules Isaac a obţinut o audienţă la Papa Pius XII căruia i-a cerut să examineze cele zece teze adoptate la Seelisberg. In 1959 a ţinut o conferinţă la Sorbonna despre necesitatea revizuirii religiei creştine. La scurt timp după aceea s'a întâlnit cu cardinalii Tisserand, Jullie, Ottaviani, şi Bea. La 13 Iunie 1960 a avut o alta audienţă la papă şi-a cerut modificarea învăţăturilor creştine, după care Cardinalul Bea a fost însărcinat să studieze problema, şi rezultatul a fost adoptarea la 20 Noiembrie 1964 a unei scheme pentru reconcilierea creştinismului cu iudaismul (de Poncins, op. cit., pp. 11-13). Pentru redactarea acestei scheme, cardinalul Augustin Bea, de origine germană, s'a întâlnit la Roma cu rabinul Abraham J. Heschel de la seminarul teologic evreiesc din New York, în timp ce Dr. Nahum Goldmann, şeful Conferinţei Mondiale a Organizaţiilor Evreieşti, şi reprezentanţi ai lojei masonice evreieşti B'nai B'rith, se întâlneau cu papa.
Jules Isaac a cerut în special să se anuleze Evangheliile despre patimile şi răstignirea lui Isus Cristos, pentru că, zice el, cei patru evanghelişti au fost nişte mincinoşi, nişte calomniatori otrăviţi care i-au ponegrit pe evrei pe degeaba când au scris despre răstignire. Nici părinţii bisericii nu sunt mai buni; şi ei sunt doar nişte calomniatori şi defăimatori, nişte antisemiţi vinovaţi de genocid, scrie el (Jésus et Israel, p. 353; Genèse de l'Antisemitisme, p. 327, apud de Poncins, p. 28). Jules Isaac a cerut să se modifice liturghia creştină din Vinerea Mare, să se declare că evreii n'au avut niciodată nici în clin nici în mânecă cu răstignirea lui Christos, să fie omise Evangheliile, în special a lui Matei care este un antisemit mincinos, şi Biserica Catolică să facă penitenţă pentru că de 20 de secole a predicat aceste Evanghelii.
Cu toată enormitatea acestor cerinţe, Jules Isaac a fost sprijinit de unii preoţi din Roma şi din Franţa, care au observat cu umilă bucurie apropierea iudeo-creştină. Apropierea aceasta partea iudaică însă, prin Joshoua Jehouda, conducător spiritual iudaic, o vede cu scârbă şi dispreţ zicând că "ea caută să pună alături două idei care sunt în opoziţie radicală" (de Poncins, pp. 28-30).

Jules Isaac n'a fost singurul care i-a deschis capul Papei Paul VI despre antisemitismul intrinsec al creştinilor; un alt sfetnic al papei a fost profesorul Hans Deutsch din Viena, cel care a fost adus în faţa justiţiei la 3 Noiembrie 1964 pentru că a delapidat 35 milioane de mărci în decursul activităţilor sale umanitare şi democratice.
Dar atât oficialităţile cât şi presa şi opinia publică l-au privit şi-l privesc cu indulgenţă. Profesorul Hans Deutsch, evreu din Austria, emigrat în Palestina în timpul celui de-al doilea război mondial, s'a reîntors în Europa după 1944, unde era bine plătit pentru munca sa de recuperare a averilor evreieşti de la supravieţuitorii germani.
Astfel, pentru fiicele lui Hatvany, a pretins guvernului de la Bonn - şi a primit - 35 de milioane de mărci pentru colecţia fabricantului de zahăr Hatvany din Ungaria, care conţinea 800 de picturi, între care unele de Rembrandt şi Goya. Dar colecţia Hatvany nu fusese furată de către nemţi ci de către trupele eliberatoare sovietice şi se afla în Uniunea Sovietică. Când s'a descoperit frauda, această victimă a nazismului, acest vajnic luptător pentru dreptate, cheltuise deja 20 de milioane de mărci, după spusele lui: "în slujba unor cauze măreţe;" cea mai măreaţă fiind, desigur, îmbogăţirea personală (ibidem, pp. 40-42).
Apropierea iudeo-creştină de care se bucurau în 1964 preoţii catolici din Italia şi Franţa nu e lucru nou. Joshua Jehuda, în cartea sa L'Antisémitisme, Miroir du Monde din 1958, arată că opera lui Pico della Mirandola şi a lui Hans Reuchlin, doi evrei activi în Renaştere, a fost de aceeaşi natură. Pico della Mirandola a introdus în Italia renascentistă cabalismul (magia ebraică veche), pe care l-a studiat cu Jehuda Abrabanel. Discipolul său, Hans Reuchlin (1455-1531) a pregătit reforma protestantă a lui Luther, Calvin şi Zwingli, afirmând supremaţia Talmudului asupra doctrinei creştine în mod convingător în faţa papei şi a împăratului german.

I-a convins pe ambii, astfel încât nu peste mult timp Tora a fost declarată parte din scriptura creştină - chiar cea mai importantă parte la reformaţi. "Dar cu toate aceste epurări succesive," scrie Jehuda, "creştinismul a rămas puternic ancorat în dogmatismul mitic care în mod inevitabil dă naştere antisemitismului" (ibidem, pp. 118-119). Dar cum a luat naştere antisemitismul în ţările din lagărul sovietic, unde ateismul înlocuise creştinismul? "Chiar şi sursele noastre evreieşti recunosc că antisemitismul în creştere se datoreşte lipsei de popularitate a evreilor din poziţii înalte în guvern... există duşmănie în miliţie împotriva evreilor pentru că poliţia secretă, controlata de Radkiewicz, domina miliţia şi armata, şi un general rus, Kiziewicz, domina poliţia de securitate internă... care aveau printre membri mulţi evrei din Rusia," scria ambasadorul Statelor Unite în Polonia, A.B. Lane, în 1947. În cartea sa Les Juifs et L'Antisémitisme dans les Pays communistes, evreul convertit F. Fejtö scrie: "între 1945 şi 1948... populaţia n'a observat că posturile înalte din guvern [în Ungaria] erau ocupate mai ales de evrei (Rakosi, Gero, Revai, Vas, Antal Apro, Gyorgy Lukacs şi alţii)... Au observat numai după 1948 când comunismul şi-a lepădat masca şi-a devenit tot mai sectar şi mai oprimant ca stat poliţienesc. Mai multi agenţi notorii ai acestei oprimări, mai ales Gabor Peter, Beria al ungurilor, Mihaly Farkas, ministrul apărării, şi fiul său Wladimir, principalul torţionar al poliţiei politice, erau de asemeni evrei de origine. Mulţi dintre evreii unguri prevedeau cu spaimă că poporul, exasperat de regimul de sărăcie şi teroare care devenise democraţia populară, se va ridica împotriva torţionarilor săi" (p. 93, apud de Poncins, pp. 108-109). Iată cum se naşte antisemitismul şi fără creştinism!

La 28 Ianuarie 1966 Consiliul Rabinilor Ortodocşi din America a declarat: "Ne opunem oricărei dezbateri publice, oricarui dialog... Nu poate exista nici o înţelegere reciprocă, căci evreii şi creştinii folosesc categorii diferite..." (de Poncins, p. 132). Dar acest lucru nu e valabil pentru partea cealaltă, pentru creştini. Aceştia sunt obligaţi să înţeleagă fără să fie la rândul lor înţeleşi, şi să cedeze la infinit până nu le-a mai rămas nici măcar viaţa. După refuzul papei de a promulga textul schemei de "înţelegere a religiilor ne-creştine" din 1964, dezbaterile au continuat şi o schemă mai diluată a fost votată la 17 Octombrie 1965, şi promulgată de Papa Paul VI, spre satisfacţia cercurilor israeliene şi a Comitetului Evreiesc American, scrie ziarul Le Monde, cu 1.763 voturi pentru şi 250 voturi contra. Pentru prima dată s'a adoptat la Vatican într'un consiliu o hotărâre care a înfruntat mai mult de 10 % voturi contra (de Poncins, pp. 135-173). Iată ce zice schema: "Biserica condamnă toate persecuţiile tuturor oamenilor; ea îşi aminteşte moştenirea comună ce-o are cu evreii şi acţionând nu din motive politice ci mai degrabă din iubire spirituală şi evanghelică, deplânge orice ură, persecuţii şi alte manifestări ale antisemitismului, oricare ar fi pericolul şi oricine ar fi responsabil." Despre moartea lui Christos, se spune mai departe: "Deşi autorităţile evreieşti, împreună cu partizanii lor, au cerut moartea lui Christos (Ioan 19,6), ce-a pătimit El atunci nu poate fi reproşat tuturor evreilor din vremea aceea în mod indiscriminat, şi nici evreilor din ziua de azi. Deşi biserica este noul neam al lui Dumnezeu, evreii nu trebuie prezentaţi ca respinşi de Dumnezeu sau blestemaţi, de parcă aşa ar reieşi din Scriptură" (De Ecclesiae, tradus de T. Athill, apud de Poncins, op. cit., pp. 140-144). Deci nu există responsabilitate colectivă pentru crime comise de evrei; dar există responsabilitate colectivă pentru pretinse crime comise împotriva evreilor, pentru pretinsa gazare a celor 6 milioane de evrei în lagăre de aşa-zisă exterminare (vezi până unde am ajuns 1994, capitolul IX).

Vatican II a marcat începutul agoniei Bisericii Catolice. Căci schema adoptată la Vatican II prevede schimbarea liturghiei, alterarea dogmei, şi modificarea Evangheliilor. După indicaţiile primite de la reprezentanţii Conferinţei Mondiale a Organizaţiilor Evreieşti şi ai lojei masonice evreieşti B'nai B'rith, catolicii trebuie să creadă de-acum că evangheliştii sunt nişte mincinoşi, şi părinţii bisericii, nişte antisemiţi. Încă din viaţă, părinţii bisericii creştine, ca Sf. Augustin din Hippo, de exemplu, şi apostolii, ca Sf. Paul de exemplu, au avut de luptat împotriva culturilor păgâne, a credinţelor în magie, spiritism, astrologie; dar pe vremea lor nu exista îngâmfarea omului modern care se crede stăpân prin raţiune pe toate secretele lumii şi explică "în mod ştiinţific" şi "umanist" tot universul. Combinaţia asta ciudată între raţionalismul ateu modern şi cele mai absurde şi ridicole superstiţii şi mitologii pe care le înghite omul modern eliberat de "misticismul" retrograd al bisericii creştine ar fi inexplicabilă - dacă n'am vedea cine-o finanţează, cine-o promovează, cine o impune. Canalul de televiziune dedicat evenimentelor culturale în Statele Unite, canalul Arts and Entertainment, la fiecare sfert de oră întrerupe programul şi arată timp de două minute emblemele religioase ale Noii Ere, emblemele folosite în masonerie, în vrăjitorie şi în unele culturi satanice. Şi ştim doar care sunt proprietarii reţelelor de televiziune şi cine le face programele.

La 29 Martie 1994, un număr de 40 de pastori evanghelici şi preoţi catolici au semnat un document numit Evangelicals and Catholics together: the Christian Mission in the Third Millenium, în care-au declarat că inamicul creştinismului este Islamul. Între semnatari sunt Pat Robertson, Cardinalul John J. O'Connor din New York, Chuck Colson, şi Richard John Neuhaus. Acesta din urmă scrie în The Christian Century: "Şi dintre cei pe care i-am cunoscut personal şi care m'au influenţat cel mai mult... pot numi fără să ezit: Carl Peipkorn, Abraham Joshua Heshel, Martin Luther King, Wolfhart Pannenberg... Sutele de ore petrecute cu [rabinul] Heschel devin zilnic mai luminoase de la moartea lui. Heschel vorbea cu Dumnezeu" (18 Februarie 1994). Richard John Neuhaus a fost întâi pastor luteran în Missouri, de unde-a plecat la un sinod mai liberal, ca să ajungă ulterior preot catolic (Criminal Politics, Iulie 1994, pp. 15 16).


III. UN CATOLIC SE ADRESEAZĂ PĂRINTELUI SĂU SPIRITUAL

La 7 Iunie 1979 Papa Ioan Paul II s'a rugat la Auschwitz, într'un pelerinaj organizat cu mare pompă şi multă publicitate, înconjurat de numeroşi prelaţi şi de public, pentru "cele 4 milioane de victime" gazate chipurile la Auschwitz în timpul celui de-al doilea război mondial, în faţa unor plăci memoriale pe care era înscrisă cifra de 4 milioane - pentru ca apoi în 1990 cifra de 4 milioane să fie redusă cu 3 milioane, şi morţii de la Auschwitz să fie număraţi când ca 1 milion, când ca 1,6 milioane (în realitate numărul morţilor e mai mic - vezi până unde am ajuns 1994, capitolul 9). S'a mai dovedit ulterior că n'au existat camere de gazare la Auschwitz, şi că ceea ce văd turiştii şi elevii duşi cu şcoala sunt construcţii fictive fabricate în Uniunea Sovietică după război şi instalate acolo în scop propagandistic. Plăcile memoriale cu cele 4 milioane de victime au fost îndepărtate în tăcere după procesul lui Ernst Zündel din Canada din 1988, unde cifra aceasta fusese dovedită mincinoasă; şi tot tăcerea domneşte la Vatican şi în cercurile guvernamentale poloneze care proclamaseră cifra de 4 milioane.

Când a vizitat ţara în care s'a născut şi când şi-a reamintit anii tinereţii, poate că Papa Ioan Paul II nu şi-a mai reamintit ce s'a întâmplat sub ochii lui în Polonia şi-a crezut legenda holocaustului aşa cum a fost ea fabricată la Nüremberg şi la Hollywood. Dar la 26 Mai 1979 Papa a primit o scrisoare de la Léon Degrelle, a cărei primire este atestată de ştampila de primire a Vaticanului şi de iscălitura adresantului, şi care se află în arhiva Vaticanului. În aceasta scrisoare catolicul Degrelle îi scrie Papei cu dragoste filială uzând de dreptul sau de a se adresa Păstorului şi părintelui său spiritual şi-i atrage atenţia asupra faptului că pretinsele camere de gazare şi crematorii sunt construcţii recente post-belice care n'au fost niciodată folosite aşa cum pretinde propaganda holocaustului: sunt "construcţii noi-nouţe cu vetre nepătate", scrie el. "Nu i s'au atribuit oare inamicului planuri şi nu s'a pretins că au avut loc fapte a căror existenţă reală n'a fost dovedită niciodată?" întreaba Degrelle.

"Mi s'a spus, Sfinţia Ta," scrie Degrelle, "că ai făcut parte din 'rezistenţă' în timpul celui de-al doilea război mondial, cu toate riscurile fizice legate de o formă de luptă care contravine dreptului internaţional. Unii zic în plus că ai fost internat la Auschwitz. Ca atâţia alţii ai ieşit de acolo, de vreme ce Te avem acum Papă: un Papă care judecând după aparenţe n'a respirat prea mult gaz Zyklon B! Fiind la faţa locului, Sfinţia Ta trebuie să ştie mai bine ca oricine altcineva că n'a avut loc niciodată gazarea în masă a milioane de oameni. Propagandiştii sectari insistă mult asupra acestor mari masacre colective, dar Sfinţia Ta - ca martor nemijlocit - ai văzut măcar unul singur? Desigur că oamenii au suferit la Auschwitz, dar şi alţii au suferit. Orice război e crud. Sute de mii de femei şi copii au fost arşi de vii în mod oribil din ordinul direct al şefilor statelor aliate [împotriva Germaniei]. Cel puţin tot atâţia 'au păţit-o' la Dresda sau Hamburg, la Hiroşima sau Nagasaki, câţi au suferit şi uneori au murit în lagărele de concentrare ale celui de-al treilea Reich. (Dintre internaţi, 25 % erau prizonieri politici sau membri ai rezistenţei, şi 75 % erau cei ce refuzau serviciul militar, perverşi sexuali sau criminali de drept comun). Epuizarea îi sfârşea. Scăderea moralului elimina sufletele mai slabe. Cruzimea unora dintre paznici, inevitabilă în orice sistem penitenciar, adăuga în plus la amărăciunea pierderii vieţii particulare inerente îngrămădirii atâtor oameni laolaltă. Unii dintre paznici erau germani, dar de cele mai multe ori nu erau germani... În ciuda acestor lucruri, calvarul majorităţii exilaţilor s'ar fi terminat cu bucuria zilei mult-aşteptate a reîntoarcerii păcii dacă nu i-ar fi lovit în ultimele săptămâni catastrofa epidemiilor ca cea de tifos care a ucis mii şi mii. Aceste epidemii au fost augmentate la infinit de bombardamentele de necrezut care tăiau căile ferate şi drumurile, şi scufundau vapoarele încărcate cu refugiaţi, ca la Lübeck. Aceste bombardamente distrugeau reţele electrice, conductele şi rezervoarele de apă, tăiau alimentaţia, impuneau foametea peste tot, şi făceau ca transporturile de evacuaţi să fie îngrozitoare. Două treimi dintre cei din lagăre care-au murit în timpul celui de-al doilea război mondial au murit acum, victime ale tifosului, dezinteriei, foametei, şi interminabilelor amânări datorate pulverizarii canalelor de comunicaţii. Acest lucru e dovedit cu cifre oficiale. La Dachau, de exemplu, după statisticile Comitetului Internaţional, în Ianuarie 1944 au murit 54 de deţinuţi, în Februarie 1944, 101. Dar în Ianuarie 1945 au murit 2.888 şi 3.977 în Februarie! Din totalul celor 25.613 de deţinuţi care-au murit în acest lagăr în 1940, 1941, 1942, 1943, 1944 şi 1945, 19.296 au murit în ultimele 7 luni ale ostilităţilor! La ora aceea terorismul aerian al aliaţilor nu mai slujea nici unui scop militar, căci victoria aliaţilor fusese asigurată de la începutul anului 1945. Nu mai era în nici un fel nevoie de măcelarirea aceea îngrozitoare. Fără nebunia sălbatică a acelor lovituri oarbe, mii de deţinuţi ar fi supravieţuit în loc să devină obiectele macabre arătate publicului în Aprilie şi Mai 1945. Roiuri de jurnalişti şi cineaşti atraşi de hoit ca viermii s'au îngrămădit la aceste vizionări lacomi de fotografii şi reportaje filmate. Le-au filmat din unghiuri care-au sporit efectul vizual şi au avut mare succes comercial. Şi au mers şi mai departe, ostenindu-se ulterior să retuşeze, să falsifice prin suprapunere, să distorsioneze şi să inventeze aceste documente vizuale ca să adauge un lustru în plus ororilor care stârneau şi mai multă ură. Aceşti 'artişti' ai 'informării' ar fi putut filma kilometri de film cu cadavrele femeilor şi copiilor nemţi, decât că acestea erau de sute de ori mai numeroase. Muriseră în exact acelaşi mod: de foame şi frig, sau mitraliaţi pe aceleaşi platforme de cale ferată îngheţate şi pe aceleaşi drumuri pline de sânge. Dar de fotografiile imensei exterminări a oraşelor germane care îngropaseră 600.000 de cadavre, s'a avut grijă să nu devină cunoscute! S'ar fi putut ridica nelinişti, şi mai ales s'ar fi putut stinge ura... Adevărul este că în 1945 tifosul, dezinteria, foamea, şi nenumăratele bombardamente ale unor forţe aeriene dezlănţuite au ucis deţinuţii străini şi civilii germani fără deosebire" (Léon Degrelle, Letter to the Pope on His Visit to Auschwitz).
Degrelle arată că afirmaţiile despre un plan precis de genocid şi mai ales despre pretinsa masacrare a milioane de evrei în camere de gazare cu gazul Zyklon B nu sunt dovedite cu absolut nimic. "În 30 de ani nu s'a putut arăta nici un singur document şi nici cea mai mică urmă de dovadă oficială", scrie Degrelle, şi continua demonstrând absurditatea multor elemente ale propagandei holocaustului. Gazul Zyklon B e inflamabil şi adeziv; pretinsele cadavre n'ar fi putut fi scoase din pretinsele camere de gazare decât după 24 de ore, nu imediat şi cu ţigară aprinsă în gură cum pretinde propaganda. Smulgerea măselelor pentru căutarea diamantelor ascunse şi-a coroanelor de aur din gura rigidă a cadavrelor ar fi fost o operaţie la care cei opt lucrători indicaţi de propaganda holocaustului ar fi lucrat încă mulţi ani după război, dacă ar fi fost gazate 6 milioane ale căror cadavre au fost tratate astfel, arăta Degrelle. La fel de neadevărate sunt celelalte amănunte macabre cu scotocirea cavităţilor corporale ale cadavrelor în căutare de bijuterii ascunse, tăierea părului cadavrelor pentru făcut saltele, cu săpunul făcut din grăsimea evreilor gazaţi la Auschwitz, şi toate celelalte. Degrelle se întreabă: cum e posibil ca un papă să sprijine astfel de invenţii, nedovedite cu nimic decât cu declaraţii smulse de către Tribunalul Internaţional de la Nürnberg sub torturi atroce unor victime care nemaiputând suporta au iscălit orice? Căci " biserica a fost întotdeauna mult mai bine informată decât oricine altcineva", scrie el.
Degrelle subliniază că sprijinul pe care-l acordă Papa Ioan Paul II unei legende pe care avea toate motivele s'o ştie falsă, şi care este perpetuată în scopuri pur financiare, de jaf economic în favoarea unui grup care se pretinde mai suferind decât celelalte, nu este un act de dragoste creştinească ci o acţiune care continuă să întreţină ura în scopul avantajelor financiare, şi încheie: "În ciuda imprudenţelor spirituale care se pot ivi din faptul că un papă ia poziţie în controverse istorice nerezolvate, în ciuda fanaticilor plini de ură care vor exploata imediat natura epopeii Sfinţiei Tale, dela distanţa exilului meu îndepărtat, am să-mi unesc rugăciunile cu ale Sfinţiei Tale în ziua în care vei oficia slujba la Auschwitz. Rămân Sfinte Părinte prea supusul Tau fiu - Léon Degrelle".

Degrelle îşi exprimă profunda lui dragoste pentru Biserica Catolică şi respectul pentru papă, căruia ca un bun catolic se simte îndreptăţit să-i vorbească; căci ce fel de catolici am fi dacă ne-am distanţa de soarta bisericii noastre şi-am considera-o afacerea altora, părăsind-o? La fel, grupul catolic Fatima cu 500.000 de membri i se adreseaza Sfântului Părinte arătându-şi doleanţele legitime. "Nu-mi cer scuze pentru că iubesc Biserica, îl iubesc pe Domnul nostru Isus Christos, iubesc Sfânta Fecioară, şi iubesc vicarul lui Christos pe pământ, pe Sanctitatea Sa Ioan Paul II", scrie Parintele Gruner, promotor al acestei mişcări (The Fatima Crusader, iarna 1995, no. 48, p. 23). Care este doleanţa mişcării Fatima? Că n'a avut loc consacrarea Rusiei inimii Preacuratei Fecioare, aşa cum a cerut-o la Fatima; căci dacă Rusia nu-şi va părăsi erorile, aceste erori se vor împrăştia pe tot globul şi vor scufunda creştinismul. Cu alte cuvinte: Sfânta Fecioară doreşte ca Papa să condamne comunismul ateu. Această condamnare nu a avut loc. Căci atât mişcarea Fatima cât şi promotorii Noii Ordini Mondiale promit pacea universală, pacea mult dorită de atâtea populaţii istovite de vărsare de sânge. Dar globaliştii Noii Ordini Mondiale promit pacea Naţiunilor Unite, pacea cu desfiinţarea naţiunilor, cu amalgamarea tuturor raselor şi popoarelor într'o singură masă de sclavi peste care să domnească "neamul ales" care consta dintr'o plutocraţie care stăpâneşte toate averile lumii şi care are puterea de viaţă şi de moarte asupra sclavilor, o plutocraţie care se perpetuază singură, servită de o birocraţie şi o armată de represiune internaţională. Din pacea Naţiunilor Unite creştinismul a fost eliminat, interzis ca în comunism, sau corupt şi contaminat şi înlocuit cu simboluri masonice şi pagâne. Iar pacea pe care a promis-o apariţia Fecioarei la Fatima este pacea creştină, pacea iubirii lui Isus Christos. De aceea, scrie Pr. Gruner, societăţile secrete care au infestat cancelariile Vaticanului caută să-i distrugă mişcarea. "Faptul ca nimeni nu ştie de unde este emis un ordin este un semn distinctiv al societăţilor secrete", scrie el (ibidem, p. 25).
Din Secretariatul de Stat al Vaticanului a pornit o ofensivă dusă în toate nunţiaturile din lumea întreagă condusă, arată el, de forţe "bine înfipte în Secretariatul de Stat încă din zilele puterii Arhiepiscopului Cassaroli, când infamul acord dintre Vatican şi Moscova a oferit ierarhiei ruse ortodoxe şi KGB-ului o piedică aparent insurmontabilă pentru consacrarea Rusiei. În aceasta lume rarefiată unde acorduri îngrozitoare au comis cele mai grave acte de trădare din istoria Bisericii, cea mai cunoscută fiind trădarea Cardinalului Mindzenty, zace ascunsă şi gata la atac veninos împotriva oricărei mişcări în spre împlinirea cerinţei Fatimei, o progenitură născută din uniunea ilicită a comunismului ateu cu paznicii miresei lui Christos (ibidem). Înţelegerea dintre Vatican şi Patriarhia Moscovei nu este o alianţă întru Christos ci o alianţă împotriva lui Christos; înţelegerea dintre Vatican şi Patriarhul Athenagoras I al Ierusalimului, mason de gradul 33, nu este o alianţă întru Christos ci o alianţă împotriva lui Christos; apropierea dintre Vatican şi protestantism nu este un act de iubire frăţească ci un act de supunere comună faţă de conducerea satanică a Noii Ordini Mondiale.

În scrisoarea sa deschisă către Papă din Aprilie 1995, Pr. Gruner relatează cum a organizat în Noiembrie 1994 o conferinţă în Mexico City la care a convocat toţi episcopii, dedicată profeţiilor cu privire la frământările şi vărsările de sânge ce ne stau în faţă făcute cu ocazia apariţiei Sfintei Fecioare la Fatima (miracol care este recunoscut de catre Biserica Catolică; cel de la Medjugorje nu este recunoscut). Această conferinţă a fost convocată, arată Pr. Gruner, conform directivelor Conciliului Vatican II, şi conform Noului Cod al Legii Canonice paragraful 212; aproximativ 300 de episcopi şi-au exprimat dorinţa de a participa, şi Episcopul Gardinez-Flores, secretarul general al conclavului episcopilor mexicani, şi-a arătat adeziunea şi le-a promis cazare şi sală de conferinţe. Invitaţiile au fost trimise tuturor episcopilor şi cardinalilor şi Papei însuşi cu luni înainte, şi de nicăieri nu s'a ridicat nici un protest sau interdicţie. Cu uimire şi durere, scrie Pr. Gruner, conferinţa s'a văzut lovită din senin de o campanie de scrisori scrise de birocraţii Vaticanului care aveau drept scop să împiedice conferinţa, şi care conţineau minciuni şi calomnii la adresa Pr. Gruner. Deşi aceste minciuni şi calomnii, care insinuau că Pr. Gruner nu este într'o poziţie legitimă, sau se îndoiau de ataşamentul lui pentru biserică şi pentru papă, au derutat o parte din episcopi, şi l-au determinat pe episcopul Gardinez-Flores să nu le mai ofere cazare şi locaş, şi să maşineze cu guvernul mexican ca să anuleze vizele participanţilor, conferinţa a avut loc totuşi. Subiectul ei a fost pericolul răspândirii doctrinei şi practicii socialist-bolşevice în întreaga lume, pentru înlăturarea căreia, zice Pr. Gruner, Sfânta Fecioara i-a cerut Papei să consacreze Rusia când a apărut la Fatima acum 78 de ani; consacrarea Rusiei va evita baia de sânge bolşevică şi va aduce pacea, zice mesajul Fatima. "Noi şi cele 5 milioane de suflete care au semnat petiţia pentru înfăptuire, şi mulţimea de milioane care aşteaptă această realizare, nu vom fi intimidaţi sau făcuti să tăcem de o mâna de birocraţi cu agenda lor personală," scrie Pr. Gruner; "... o mâna doar de birocraţi de la Vatican în mod intenţionat şi răuvoitor ascund adevărul de Prea Sfinţia Ta şi fără autoritate iau măsuri în numele Prea Sfinţiei Tale", îi scrie el Papei. El crede că Papa Ioan Paul II este prizonierul unei conspiraţii.

IV. FRĂŢIA CĂREIA ÎI PLACE SĂ CONSPIRE

În 1884, Papa Leo XIII a explicat în enciclica sa Humanum genus în mod definitiv şi irefutabil antagonismul dintre masonerie şi creştinism. Papa Leo XIII compară masoneria cu organizaţia antică a manicheilor, la fel de secretă şi la fel de mortală pentru cei care nu-i execută ordinele orbeşte şi imediat, şi arată că scopul final al masoneriei este distrugerea civilizaţiei creştine şi înlocuirea ei cu o Noua Ordine Mondiala laică (de fapt satanică) în care se adoră doar principiul procreaţiei. Dar în ultimii 5-6 ani s'au scris şi publicat cu prolixitate furioasă o sumedenie de cărţi de diverşi autori reali sau sub pseudonim care, amestecând cu iscusinţă frânturi de adevăr şi dezinformare crasă, vor să arate că masoneria este ba o societate istorico-culturală cu scopuri de binefacere, ba o coborâtoare din cele mai creştineşti ordine care-a păstrat în sânul ei cea mai ascunsă învăţătură a lui Christos [oare care-o fi aia?], în nici un caz o organizaţie subversivă care urmăreşte să înşele pentru a manipula, jefui şi domina. Dar tocmai aceasta din urmă este adevarata faţă a masoneriei; şi cine vrea să afle adevărul care se ascunde după legendele seducătoare ale acestor cărţi care "reabilitează adevarata masonerie" n'are decât să citească cartea Morals and Dogma , scrisă de marele comandor mason Albert Pike şi publicata în 1871. Aceasta era o carte secretă pe care "fratele" mason o primea de la lojă când se ridica deasupra gradului 3. La moartea lui cartea trebuia distrusă sau restituită; dar unii moştenitori n'au procedat aşa şi cartea a încăput şi pe mâini nemasonice. Un cititor atent despleteşte din această carte de instrucţiuni atacul permanent îndreptat împotriva creştinismului în scopul realizarii revoluţiei socialiste. Paul A. Fischer documentează cu minuţiozitate în cartea sa Behind the Lodge Door cum în cei 30 de ani între 1941 si 1971, când majoritatea judecătorilor din Curtea Supremă a Statelor Unite au fost masoni, sistemul justiţiei americane a demolat cu încetul creştinismul de orice formă în America. "Înainte de 1940 Curtea Supremă a Statelor Unite a decis de repetate ori că acestea constituie o naţiune creştină", scrie Fischer rezumându-şi tezele din carte în Catholic Family News (Februarie 1995). El urmăreşte în detaliu lucrarea masonică de descreştinare a Americii, documentând cu hotarârile Curţii Supreme, legislaţia votată, şi agenţiile administrative înfiinţate, dar mai ales cu literatura masonică publicată în The New Age, care defineşte linia politică urmată de toţi masonii. "Să explorăm câteva dintre comentariile făcute în magazinul The New Age", scrie el, "care ne ridică semne de întrebare cu privire la scopurile celui de-al doilea război mondial... Articolele şi editorialele din The New Age ne sugerează că masoneria lucra din culise ca să creeze o 'Noua Ordine Mondială'. De exemplu, în Iulie 1941, a apărut un articol în The New Age cu titlul 'Masoneria şi Noua Era ce se naşte' de Charles H. Tingly. El scrie despre un 'guvern mondial' a cărui naştere e aşteptată după cel de-al doilea război mondial, când va începe o noua fază de progres revoluţionar. În Octombrie 1942 a apărut alt articol în The New Age care zice: 'Acest război este prevestitorul unei epoci din istoria omenirii. Tot aşa cum venirea lui Isus Christos a marcat începutul unei mari epoci creştine, tot aşa aceasta conflagraţie mondială anunţă o perioada nouă şi mai bună în viaţă şi afacerile omenirii'"; şi aşa mai departe, an de an. În 1969 Charles Readney, mare comandor al consiliului suprem masonic din Franţa, îi încuraja pe masoni să nu fie dezorientaţi văzând cum tot ceeace asigură viaţa civilizată este criticat, atacat, ridiculizat, distrus; căci, zice el, "noi ne mândrim cu motto-ul nostru 'Ordine din haos'", motto-ul celui de-al 33-lea grad masonic. Masonii întâi produc haos şi apoi restabilesc ordinea - sub stăpânirea lor. Deci pentru înlocuirea domniei lui Christos cu Noua Ordine Mondială preconizată de masoni a trebuit să curgă atâta sânge, să fie atâtea orori şi suferinţe. Cum poate fi un mason un bun prelat şi urmaş al lui Christos?

Masoneria permează în aşa măsură viaţa de toate zilele a americanului încât acesta nici n'o mai observă ca un corp străin. Astfel, apar cărţi ca The Physics of Immortality de fizicianul Frank Tipler care nu explică legile fizicii ci caută răspunsul la întrebarea: "există Dumnezeu?" Răspunsul, scrie recenzentul cărţii (Rick Cook, în Byte, Aprilie 1995, p. 37) este: "Nu încă, dar va exista în curând". Cartea asta arată cum vom fi reîncarnaţi şi vom trăi veşnic într'o simulaţie computerizată; aflăm multe despre fizică şi mai multe despre nemurirea sufletului de la acest discipol declarat al lui Teilhard de Chardin (despre doctrina lui Teilhard de Chardin, vezi capitolul X). Într'o carte anterioară pe care-o scrisese împreună cu John D. Barrow, Tipler îşi bătuse joc de cei ce cred în Dumnezeu şi creaţie; aici însă acest om de ştiinţă demonstrează un misticism care nu este cel creştin. Căci dărâmarea creştinismului se face pentru înlocuirea lui.

* * *

Deşi majoritatea americanilor sunt încă orbi şi-şi închipuie că ziarele lor sunt independente, deşi noile generaţii ies analfabete din şcoli, nu pot citi şi se bazează doar pe televiziunea controlată pentru orice informaţie, există un procentaj din ce în ce mai mare de americani care nu se mai lasă hipnotizaţi de televizor şi caută să citească şi să se documenteze din publicaţiile câtorva oameni curajoşi şi iubitori de adevăr. Pentru captarea acestui procentaj se scriu şi se publică din ordinul ocultei lucruri care conţin 80 % sau 90 % din adevăr; şi cele 10-20% de informaţii mincinoase sunt cu grijă strecurate printre adevăruri, în aşa fel încât cititorul înghite nada şi, recunoscând adevărul, crede minciuna pentru că este plasată lângă adevăr. O astfel de carte este The Occult Conspiracy a lui Michael Howard (Destiny Books, Rochester, 1989, 198 pp.)

Subtitlul cărţii este Secret Societies - Their Influence and Power in World History . Prefaţa începe cu stabilirea punctului de vedere: este cel al "intelectualului raţional", care nu este orbit de "propaganda creştinismului", dar care ajunge totuşi pe baza datelor verificate de autor la concluzia că "multe dintre figurile istorice proeminente din ultimii 2000 de ani, inclusiv oameni de stat, politicieni, capii bisericilor, regi, participau activ în tradiţii oculte, misticism şi practicile magiei. Apoi se va demonstra că multe din principalele evenimente istorice din această perioadă au o semnificaţie ascunsă care nu poate fi explicată decât în termenii unei conspiraţii oculte. Dezvăluirea acestei conspiraţii este parte integrantă dintr'o adevărată înţelegere a istoriei mondiale şi a dezvoltării civilizaţiei occidentale, căci influenţa ei este vastă şi cuprinzătoare" (pp vii-viii). Ah, zic cei care nu-şi pot explica actele de trădare gratuită, cei care bănuiesc existenţa unei conspiraţii între politicieni, iată un autor dispus să spună adevărul. Dar este acesta tot adevărul şi numai adevărul? "Dacă părăseşti cărarea bătuta de istoricii convenţionali şi examinezi adevăratele motive care-au dus în Europa la anumite situaţii cheie în ultimii 2000 de ani, intri în domeniul unei 'istorii secrete', al unei istorii alternative rareori consemnată care a rămas domeniul câtorva cercetători ale lucrurilor ascunse şi esoterice... Pe acest fundal îşi fac jocurile participanţii la conspiraţia ocultă cu vieţile milioanelor de bărbaţi şi femei obişnuite". Până acum totul bine şi frumos. "În multe cazuri", continuă autorul, "influenţa păpuşarilor oculţi poate fi decelată ca fiind plină de bunavoinţă şi reiese o ţesătură de evenimente care au adus cu sine progresul civilizaţiei umane" (pp. viii-ix). Aici nu mai e bine şi frumos, căci asta e o minciună sfruntată. În nici un caz n'a fost conspiraţia ocultă binevoitoare pentru nimeni în afară de mâna de conspiratori; şi dacă baia de sânge a revoluţiei franceze, baia de sânge a celor două războaie mondiale, baia de sânge a revoluţiei bolşevice, tirania bolşevică, sunt un progres, atunci sunt acestea singurul progres pe care l-a adus cu sine ţesătura de intrigi ale conspiraţiei oculte. Căci împroprietărirea ţăranilor şi reformele aveau loc fără conspiraţia ocultă; efortul conspiraţiei oculte era de stăvilire a reformelor pentru a provoca baia de sânge. Jos cu voi, sus cu noi, este singurul ţel politic al conspiraţiei oculte, care arbora lozinci ca "libertate, egalitate, fraternitate". Idealurile "nobile" declarate ale conspiraţiei oculte sunt promulgate şi în Protocoalele Sionului : "Stăpânul suprem care-i va înlătura pe toţi cei ce conduc azi popoarele ducându-şi existenţa în societăţile demoralizate de noi, societăţi care neagă până şi autoritatea lui Dumnezeu, şi din care izbucneşte din toate părţile focul anarhiei, trebuie în primul rând să stingă această flacără atotdistrugatoare... Stăpânul nostru suprem trebuie sa fie absolut ireproşabil" (Protocolul 23 si 24, op. cit., pp. 223, 226). La fel de "nobil" este idealul bolşevic declarat: fiecăruia după necesităţi, de la fiecare după capacitate. Cum se face că s'a instaurat o aşa de cruntă nedreptate şi aşa de sângeroasă corupţie în ţările comuniste, conduse de acest ideal nobil?

Cartea lui Michael Howard The Occult Conspiracy este publicată într'o editură care arborează un simbol al Noii Ere, şi cartonată într'o copertă în culorile de rigoare: violet închis marmorat cu verde-cenuşiu murdar, cu o pafta violet-purpurie; literele sunt de culoarea levanticii, culoarea homosexuală şi-a religiei Noii Ere, New Age. Conţine multe date şi fapte adevărate, dar acestea trebuie cernute cu grijă, căci conţine şi o doză ucigatoare de dezinformare.

Citim la p. 22 afirmaţia: "Creştinismul timpuriu era permeat de cultul misterelor. Biserica condamnă doctrine păgâne ca reîncarnarea, condamnată în Consiliul de la Nicea în 325 A.D., rededică templele pagâne creştinismului şi transformă zeii păgâni în sfinţi, dar a descoperit curând că nu era posibil de eradicat păgânismul cu totul." Unde transformă creştinismul zeii păgâni în sfinţi? Care zei păgâni, în care sfinţi? După câte ştim noi, sfinţii erau personalităţi istorice cunoscute, nu zei păgâni; bisericile creştine din primele secole conţineau mormintele martirilor şi sfinţilor, şi moaştele, "sfintele moaşte" ale sfinţilor, constituie încă un motiv de reproş din partea protestanţilor. Unde sunt moaştele zeilor păgâni ai antichităţii? Dar am auzit afirmaţia că catolicismul reuneşte zeii păgâni în panteonul său recent de la mulţi protestanţi ca un argument cu care condamnă Biserica Catolică.

Mai departe: "Cultul zeiţei domina lumea antică, şi devotamentul Bisericii Catolice pentru Fecioara Maria este un exemplu al influenţei principiului feminin asupra credinţei creştine timpurii. Fecioara a primit titlul Reginei Cerurilor şi este reprezentată cu o mantie albastră decorată cu stele care stă cu picioarele pe o semilună. Această imagine este aproape identică cu reprezentările păgâne ale zeiţei Ishtar venerată de babilonieni. Statuile Madonei care-şi ţine copilul Isus în braţe, ridicate în bisericile catolice, sunt copii aproape exacte ale efigiei zeiţei Isis care-şi alăptează copilul Horus, găsite în templele egiptene." Dar cum rămâne cu descrierea Fecioarei din Apocalipsa 12,1: "O femeie înveştmântată cu soarele, cu luna sub picioare, şi pe creştet o coroană cu 12 stele"; şi în 12,5: "Şi a născut un fiu, care va domni peste toate naţiunile cu mâna de fier: şi fiul ei a fost luat la Dumnezeu, la tronul Lui"? De ce e zeiţa iubirii Ishtar sursa imaginei Fecioarei, şi nu Apocalipsa? Nu-mi aduc aminte de nici o imagine a zeiţei Isis cu Horus în braţe care să aducă cât de cât cu Fecioara cu Pruncul. Este o mamă cu un copil în braţe ceva aşa de rar văzut în viaţa noastră zilnică încât orice mamă cu copil în braţe trebuie să fie o copie a reprezentării zeiţei Isis cu Horus în braţe? Iată un atac pe cât de mincinos pe atât de subtil îndreptat împotriva Bisericii Catolice.

Influenţa păpuşarilor oculţi este, scrie Michael Howard, plină de bunăvoinţă, şi a contribuit la progresul civilizaţiei umane. Oare aşa să fie? El descrie rolul astrologiei şi societăţilor oculte în Anglia elisabetană, când s'a formulat doctrina imperialismului britanic care-a durat până la cel de-al doilea război mondial, şi s'a fondat serviciul secret (similar Securităţii din România) care există şi astăzi (pp. 54 si urm.). Cât de binevoitor a fost imperialismul englez, o mărturisesc oasele prizonierilor politici care-au pierit ca robi în coloniile britanice (vezi They Were White and They were Slaves, rezumat în Buletinul nr. Madona din Vysehrad, Praga, 1355): înveştmântată cu soarele, cu luna sub picioare, şi pe creştet o coroană cu 12 stele.
Bunăvoinţa imperialismului englez a lăsat doar a şasea parte din locuitorii Irlandei în viaţă; şi aceşti supravieţuitori vlăguiţi şi reduşi la sapă de lemn încă nu şi-au revenit din "progresul" dăruit lor de conspiraţia ocultă. Nici cu această ocazie ocultă n'a neglijat să loveasca Biserica Catolică. Irlandezii au fost exterminaţi pentru ca să li se ia pământul, dar şi pentru că erau catolici. Şi la pp. 54-55, Michael Howard scrie: "Dee [astrologul şi consilierul reginei Elisabeta I] nu era singurul membru al rosicrucianismului care făcea deschis politica . După publicarea cărţii Fama Fraternitatis au fost înfiinţate multe loji ale ordinului şi membrii acestor grupuri zic că adepţii rosicrucianismului au participat activ la evenimentele din vremea ridicării luteranismului în Germania şi Elveţia. Acest ordin avea multe motive politice să sprijine iniţial cauza protestantă. La prima vedere s'ar părea că ei ca continuatori ai înţelepciunii antice dinaintea creştinismului, au prea puţin de câştigat de pe urma reformelor în biserică. Dar sprijinind disidenţii protestanţi ei contribuiau astfel la slăbirea puterii politice a Bisericii Romano-Catolice, duşmana tradiţională a catarilor, templierilor şi masonilor. La'nceput rosicrucianii au crezut că reformatorii religioşi ai mişcării protestante vor crea toleranţa spirituală şi astfel i-au sprijinit. În realitate protestantismul urma să sufere acelaşi faliment spiritual ca şi versiunea Romano-Catolică a creştinismului şi de fapt a eliminat din credinţă acele elemente ale păgânismului care-i dădeau oarecare credibilitate esoterică. În Austria influenţa rosicrucianismului asupra reformaţilor era concentrată în jurul lui Johann Valentin Andrea, un preot luteran născut în 1586 care vizitase Elveţia şi era impresionat de reformele sociale realizate în acea ţară... El propaga dogma rosicrucianismului, inclusiv fondarea unui colegiu de 'înţelepţi' bărbaţi şi femei care să fie reformatorii societăţii, şi a fost prieten intim şi suporter al lui Martin Luther. S'a ştiut că sigiliul personal al lui Luther era un trandafir şi o cruce dar nu e sigur dacă a fost iniţiat în rosicrucianism. Noua versiune protestantă a creştinismului s'a dovedit că nu era mai tolerantă faţă de credinţe spirituale alternative decât catolicii. Intoleranţa religioasă este un mare rău care a impregnat creştinismul exoteric din zilele începuturilor bisericii. Protestanţii au reacţionat cu sălbăticie la ceeace ei numeau 'păgânismul' inerent în dogma religioasă Romano-Catolică şi promovau un rit puritanic. E greu de justificat distrugerea catedralelor şi bisericilor care a avut loc la vremea reformei instigate în Anglia pe timpul lui Henric VIII..."

Reţinem: 1) Howard spune că conspiraţia ocultă a promovat protestantismul şi mişcarea reformată ca o lovitură îndreptată împotriva Bisericii Catolice, lovitură care a avut drept rezultat o imensă distrugere culturală şi materială; 2) conspiraţia ocultă a făcut acest lucru din "bunăvoinţă", pentru "binele omenirii", ca s'o elibereze de "intoleranţa religioasă" caracteristică creştinismului; 3) duşmanii din totdeauna ai Bisericii Catolice au fost catarii, cavalerii templieri şi francmasonii. La 12 Mai 1995, canalul educativ al televiziunii din Florida a emis un program dedicat cavalerilor templieri, în care povestitorul afirma, printre alte minciuni, că regele Filip cel Frumos, motivat de lăcomie, i-a acuzat pe templieri de tot felul de practici magice (în buna tradiţie de dezinformare, s'au aratat unele semne ale magiei negre practicate de către templieri şi chiar Baphomet), ca să le ia tezaurul, pe care însă nu l-a găsit. În realitate regele Filip cel Frumos nu s'a atins de averea templierilor, care s'a găsit (căci templierii erau bancheri internaţionali şi parte din averea lor era în aur iar altă parte în pământ şi imobile), şi a donat-o altor ordine religioase, iar asasinatele, corupţia şi cămătăria templierilor erau cunoscute şi dovedite. "Aceşti templieri care-şi vărsaseră sângele pentru numele lui Hristos", cum se tânguia liric naratorul, erau acei templieri care preluaseră o teosofie ocultă păgână împreună cu tehnica terorismului, uciderilor şi corupţiei de la secta asasinilor, şi care fuseseră dovediţi că-şi trădaseră propriile armate sarasinilor, motiv pentru care în 1166, Regele Amaury al Ierusalimului a spânzurat 12 cavaleri templieri (Edith Starr Miller, Occult Theocracy , p. 144; Nesta Webster, Secret Societies, p. 50). Orgiile şi blasfemiile lor deveniseră proverbiale în Europa, astfel încât în cele din urmă atât Papa Clement V cât şi regele Franţei, şi după ei regele Angliei, au fost obligaţi să facă o anchetă în cursul căreia s'a dezvăluit cultul satanic anticreştin al acestor cavaleri din care masoneria contemporană susţine că descinde. Jacques de Molay, Marele Maestru, a fost executat împreună cu alţi templieri de vază şi ordinul a fost interzis formal în 1314 (Nesta Webster, pp. 49-62; Texe Marrs, Dark Majesty, p. 157).

Francmasoneria, zice Howard în continuare, condamnată oficial de biserică în 1738, propovăduia "idealurile revoluţionare ale libertăţii, frăţiei universale, iubirii şi egalităţii... Loja Grand Orient avea legături cu alte societăţi secrete oculte, inclusiv martiniştii, adepţii lui Martinez de Pasqually care era rosicrucian. El a predat mantia de mare maestru lui Louis Claude Saint-Martin care-a renunţat la o carieră promiţătoare militară de dragul căii mistice. Saint-Martin propovăduia că omenirea putea ajunge la uniunea cu Dumnezeu prin contact direct cu divinitatea, cum învaţă gnosticii. El spunea de asemenea că toţi oamenii sunt regi şi propunea scopurile politice ale egalităţii şi democraţiei pentru toţi... care-au devenit ulterior inspiraţia pentru revoluţia franceză" (p. 58). Ce cuvinte frumoase: libertate, frăţie, iubire, egalitate, democraţie... dar după două secole de spălare a creierelor cu minciuni despre revoluţia franceză, în ultimul deceniu au început să iasă la iveală crimele monstruoase ale acelei "revoluţii" printre scopurile căreia, înafară de distrugerea Bisericii Catolice şi-a ordinii sociale franceze, era şi cel de a reduce populaţia Franţei. În toamna anului 1791, "revoluţionari" conduşi de Jourdan Coupe-Tête, cea mai mare parte oameni veniţi din alte ţări, au asasinat timp de trei zile populaţia săracă din Avignon, femei, copii, bărbaţi, bătrâni şi tineri, cu o furie şi o bestialitate tipic "revoluţionară", i-au aruncat, unii morţi, alţii vii încă, într'o groapă numită La Glacière, şi-au turnat var nestins peste ei.

Masacrul de la Avignon a fost o picătura în marea de sânge, distrugere şi moarte aduse de "libertate, egalitate şi fraternitate" în Franţa; căci şi atunci, ca şi acum, politicienii erau de părere ca omenirea e prea numeroasă şi au purces la "eliminarea" dintre cei vii a unei bune părţi a acestei omeniri superflue. Dar principalul scop a fost, atunci ca şi acum, descreştinarea Franţei. Faimosul marchiz de Sade, din numele căruia deriva cuvântul "sadic", colaborator al lui Marat şi Robespierre, a scris propunerea prezentată Convenţiei ca zeiţele Raţiunea şi Virtutea să înlocuiască în frumoasele biserici şi catedrale catolice ale Franţei pe "sclavul evreu", cum îi zice de Sade lui Isus Christos, şi pe "prostituata galileană", cum îi zice acest mare democrat Fecioarei Maria (Nesta Webster, p. 431).

Această istorie supără foarte mult oculta internaţională; de aceea Michael Howard o atacă cu atâta acreală, acuzând-o pe Nesta Webster de antisemitism şi de faptul că se credea reîncarnarea unei contese ucise în revoluţia franceză (op. cit. , pp. 161-162). Orbit de adevărurile parţial dezvăluite în cartea lui Howard, cititorul neavizat ar putea fi înclinat să-l creadă - dar cititorul avizat nu; căci cărţile Nestei Webster sunt documentate şi afirmaţiile ei sunt dovedite, câtă vreme cartea lui Michael Howard, The Occult Conspiracy, nu este documentată cu nimic, afirmaţiile lui nu sunt dovedite cu nimic, şi singurul lui argument este tonul de afectată imparţialitate şi superioritate cu care-şi debitează minciunile abil strecurate printre adevăruri parţiale. De aceea atunci când afirmă că Adam Weishaupt, întemeietorul sectei diabolice a illuminaţi-lor, "era evreu de origine dar fusese crescut de iezuiţi în credinţa catolică" (p. 61), trebuie să ne ferim de a-l crede – căci afirmaţia că Weishaupt era evreu nu este documentată nici dovedită cu nimic. Poate fi adevărată; poate să nu fie adevărată; dacă o spune Howard şi nimeni altcineva, e probabil să nu fie adevărată, şi afirmaţia aceasta să fie strecurată ca o nadă pe care s'o înghită creştinii ca să se discrediteze apoi repetând-o. Că Adam Weishaupt a mers la o şcoală iezuită, e adevărat; că ura din tot sufletul creştinismul, şi în special Biserica Catolică, e adevărat; că Ordinul Perfectibiliştilor, deveniţi ulterior illuminaţi, declamau egalitate şi socialism, e adevărat; căci şi atunci, ca şi acum, scopul era distrugerea creştinismului catolic. Dar ştirile, cărţile, articolele, afirmaţiile trebuie întotdeauna citite în mod critic. Hârtia e răbdătoare şi suportă orice. Faptul că un autor spune un anumit lucru strecurat printre fapte cunoscute nu înseamnă că acel lucru e adevărat. Comandorul William Guy Carr, autor catolic şi iubitor de adevăr, scrie că Adam Weishaupt "a căzut sub influenţa familiei Rothschild şi a renegat religia creştină pentru că s'a convins că planul lui Dumnezeu de conducere a lumii era prea slab şi nepractic. A acceptat de aceea planul luciferic bazat pe instaurarea unui tip de dictatură totalitară luciferică impusă de un despotism satanic. Sub această dictatură illuminaţii vor controla total prin agenţiile lor rasa umană, cu trup şi suflet. Weishaupt a revizuit şi modernizat programul illuminaţi-lor, care urma să se bucure de avantajele progresului înregistrat în ştiinţe, şi în condiţiile schimbate economice şi sociale. Planul revizuit era să fie selectionaţi femei şi bărbaţi foarte inteligenţi din fragedă tinereţe care să fie crescuţi şi educaţi şi plasaţi de către illuminaţi în poziţii importante în finanţele internaţionale, în industrie, în cercetarea ştiinţifică, în politică, şi în religie" (The Red Fog over America, p. 221).

V. SĂ FACEM PACE

Între catolicism şi doctrinele oculte antagonismul a fost dintotdeauna; căci Biserica Catolică, clădită pe piatra care a fost primul papă şi căruia Isus Christos i-a spus: "paşte oile mele", propovăduieşte direct şi deschis cuvântul lui Isus Cristos aşa cum l-a predicat Domnul nostru, care spune: "Am vorbit deschis în faţa lumii; am propovăduit în sinagogă, şi la templu, unde se adună toţi evreii; şi n'am spus nimic în secret" (Ioan 18:20; cf. şi Marc 14:49; Matei 26:55). Iar doctrinele oculte caută uneori să-şi ascundă devotamentul pentru rău şi pentru diavol pretinzând că deţin adevăratul creştinism, doctrina ascunsă a lui Christos pe care acesta le-a dezvăluit-o doar lor. "Biserica îi consideră pe membrii societăţilor secrete ca nişte anarhişti spirituali care erau agenţii unei conspiraţii satanice împotriva religiei organizate. Francmasonii şi rosicrucienii pe de altă parte acuzau biserica de faptul că suprimă adevăratele învăţături ale lui Isus Nazarineanul. Alte societăţi secrete, cum sunt illuminaţii şi carbonarii, sunt aprinşi duşmani ai bisericii. Ei plănuiau distrugerea Bisericii Catolice pentru că oprima vechile religii pagâne şi erezia manicheistă, din care-şi trag aceste grupuri inspiraţia spirituală", scrie Howard (p. 141), şi de data asta nu minte.

Papa Clement XII a emis prima bulă pentru combaterea masoneriei în 1738. Dar eforturile catolicismului împotriva masoneriei au fost mult slăbite pentru că protestantismul diminuase cu mult innfluenţa catolicismului, scrie Howard cu candoare (p. 149); aşa şi-a răsplătit protestantismul aliaţii care-i ajutaseră să ia fiinţă. La 13 May 1846, cu 18 zile înainte de a muri, Papa Grigore XVI i-a predat lui Crétineau-Joly documentele lojei italiene Alta Vendita. În 1849, Papa Pius IX a denunţat din nou societăţile oculte, arătând că aşa-numita "masonerie albă" cu toată faţada ei fermecatoare de nevinovăţie şi bunăvoinţă nu este cu nimic mai puţin satanică decât celelalte. În 1864 Papa Pius IX a condamnat atât masoneria cât şi comunismul după ce o investigaţie minuţioasă l-a convins că erau două braţe ale aceleiaşi conspiraţii. Un an mai târziu şi-a reînnoit condamnarea. La fel făcuseră papii Benedict XIV, Pius VI, Pius VII, Leo XII, şi Pius VIII. În 1884, Papa Leo XIII a dezvăluit în magistrala sa bulă Humanum genus adevărata faţă a conspiraţiei masonice şi scopurile ei, care au fost cunoscute şi de papii Pius X si Pius XI. Masoneria, pe de altă parte, care îşi ascunde scopul de ochii mulţimilor înşelate de ea, nu se sfieşte în consiliile ei secrete să-l recunoască. "Lupta dintre catolicism şi francmasonerie e pe viaţă şi pe moarte, fără încetare şi fără milă", scriu Buletinul lojei Grand Orient din 1892 (p. 183) şi memorandumul Consiliului Suprem No. 85 (p. 48) (apud Monsignorul Jouin, Papacy and Freemasonry , cuvântare ţinută la 8 Decembrie 1930). Citim în actele Congresului Masonic Internaţional din Bruxelles din 1904: "Lupta împotriva papalităţii este o necesitate socială şi constituie mereu o datorie a francmasoneriei" (p. 132, ibidem). Dar lupta se duce acum din sânul Bisericii Catolice.
"Are loc azi în cercurile catolice o campanie subtilă, constantă şi tenace în favoarea francmasoneriei. Este condusă de grupul progresist, care se bucură azi de atâta influenţă în Franţa, şi este sprijinită de presiuni (deschise sau secrete) din partea unui număr considerabil de preoţi - presiuni exercitate şi de presa catolică, şi chiar de către prelaţi dintre episcopii şi cardinalii francezi", scria Léon de Poncins în 1968. "Scopul declarat este să se obţină din partea Vaticanului şi din partea Consiliului când era încă în sesiune [Vatican II] revizuirea, mai bine zis anularea condamnărilor pronunţate de către papi împotriva francmasoneriei începând cu 1738" (Freemasonry and the Vatican, p. 7). Această tendinţă a început cu tatonările iezuitului Gruber în anii 1920, care a deschis contacte cu masoni de vază ca Ossian Lang din New York, şi Dr. Kurt Reichl şi E. Lehnhof din Viena, scrie de Poncins, dar a devenit publică doar în 1937 când un mason de gradul 33, Albert Lantoine, i-a adresat papei o scrisoare deschisă în care-şi exprimă convingerea că credinţa în Dumnezeu va fi în mod necesar înlocuită de o religie seculară, a masoneriei adică, şi că ar fi în interesul ambelor părţi, atât a bisericii cât şi a masoneriei, să devină aliate în faţa descompunerii civilizaţiei (ibidem, pp. 7-9). Lantoine era un istoric ateist pe care de Poncins l-a cunoscut personal şi care era sincer îngrijorat de declinul civilizaţiei, dar initiaţiva lui nu s'a bucurat de sprijinul masoneriei, care nu urmărea instituirea de eforturi comune între masoni şi catolici pentru salvarea civilizaţiei, ci subminarea Bisericii Catolice cu orice preţ. După moartea Papei Pius XII şi ascensiunea Papei Ioan XXIII, papă comunist, în scaunul apostolic, a izbucnit o adevarată explozie a campaniei de amalgamare a masoneriei cu catolicismul. Alec Mellor este autorul a două astfel de cărţi, Nos Frères Séparés şi La Franc-Maçonnerie à l'Heure du Choix, ambele publicate în 1961 si 1963 de o cunoscută şi veche editură catolică, ceeace le conferă o aură de respectabilitate, cu atât mai mult cu cât poartă imprimatur -ul diocezei respective. Acest imprimatur nu înseamnă decât că aceste cărţi nu conţin erezii în ceeace priveşte dogma; dar publicul neavizat poate crede că Biserica Catolică îşi însuşeşte tezele lui Alec Mellor, scrie de Poncins (op. cit., p. 15).

De Poncins analizează cu minuţiozitate propaganda în favoarea apropierii dintre Biserica Catolică şi masonerie, demascând argumentele false ale lui Mellor şi arâtând că o astfel de apropiere nu e posibilă decât cu condiţia ca una din cele două părţi să nu mai fie ea însăşi: sau Biserica Catolică să înceteze să mai fie creştină, sau masoneria să se autodizolve şi să nu mai fie o societate ocultă cabalistică şi luciferică. Cum masoneria nu poate accepta cea de-a doua alternativă, pretinsa apropiere nu înseamnă altceva decât descreştinizarea Bisericii Catolice. Înfiltrarea ei cu masoni începuse odată cu începuturile masoneriei. G. Martin arată că unul din motivele pentru care revoluţia franceză a fost încununată de succes este tocmai faptul că un număr foarte mare de masoni înfiltraseră guvernul, armata şi clerul francez. "Masonii erau extrem de numeroşi mai ales în rândurile clerului obişnuit şi minor," scrie Martin; "Prin intermediul lor idealul masonic era propagat într'un dublu public: tinerii din clasa de mijloc, şcoliti de cler, şi preoţii de ţară, cei din clerul minor, prin care puteau fi atinşi oamenii educaţi care trăiau la ţară... Influenţa clerului obişnuit în propagarea ideilor masoneriei era considerabilă; era cu atât mai mare cu cât era mai puţin efectul unor predici dogmatice regulate cât al unor doze zilnice amestecate cu substanţa învăţământului lor" (La Franc-Maçonnerie Française et la Revolution, pp. 108-111, apud de Poncins, p. 146). Deşi masoneria n'a fost singura forţă care a propulsat revoluţia franceză, rolul ei nu poate fi neglijat, zice de Poncins.

Alec Mellor susţine că masoneria e duşmana comunismului, şi G. Vinatrel, autorul unei alte cărţi care propovăduieşte apropierea dintre Vatican şi masonerie (Communisme et Franc-Maçonnerie) susţine că această apropiere e necesară pentru că atât Vaticanul cât şi masoneria se opun duşmanului lor comun, comunismul. Într'adevăr, majoritatea masonilor care-au sprijinit şi pregătit revoluţia franceză din 1789 au fost în cele din urma exterminaţi de revoluţie; la fel în revoluţia bolşevică din 1917 din Rusia, masonii au pregătit-o şi i-au căzut victime; şi la fel s'a întâmplat în Spania în 1936, arată de Poncins. Dar numai masonii de rând au căzut victime, nu şi cei din gradele superioare, care au dirijat de-alungul secolelor o politică de promovare a socialismului şi comunismului. În 1958 a avut loc cea de-a IV-a Conferinţă Interamericană a Francmasoneriei la Santiago de Chile, la care s'a arătat că "ordinul [masonic] ajută tuturor membrilor săi să se plaseze în posturi importante în viaţa publică a naţiunilor", şi s'au emis următoarele instrucţiuni: "intensificaţi campania de laicizare prin influenţa intermediară a diverselor partide politice. Căutaţi să calmaţi teama Bisericii Catolice de masonerie evitând acţiuni direct masonice. Intensificaţi acţiunile care distrug unitatea mişcării muncitoreşti, astfel încât să poată fi înnăbuşite mai uşor pe urmă. Pentru moment francmasoneria şi comunismul au acelaşi scop în America Latină, şi de aceea trebuie să încerce să colaboreze cât mai strâns, fără a permite publicului să vadă nici un semn al alianţei lor... Masoneria mondială şi comunismul pregătesc un congres numit 'Cel de-al Doilea Congres Internaţional al Frăţiei Universale' la Montevideo. Este un congres masonic, de inspiraţie masonică, al carui scop este să subordoneze idealul masonic al 'frăţiei universale', expansiunii internaţionalei comuniste sovietice. Congresul va avea loc în Săptămâna Patimilor, între 26 şi 28 Martie, şi va avea scopul de a prepara lupta pentru frăţia omenirii i pacea'n lume" (Cardinalul Caggiano şi arhiepiscopii şi episcopii argentinieni prezenţi la Plenara Cardinalilor, arhiepiscopilor şi Episcopilor Argentinei din 20 Februarie 1959, apud de Poncins, p. 153). Aceeaşi alianţă dintre masonerie şi comunism, amplu documentată în cartea lui de Poncins Freemasonry and the Vatican (pp. 158-169), a dezlănţuit războiul civil din Spania în 1931; şi aceeaşi alianţă a pecetluit soarta popoarelor după cel de-al doilea război mondial. De Poncins redă pe scurt relatările lui Demaree Bess (The Saturday Evening Post din 17 Aprilie 1948) şi William Bullitt, fost ambasador american la Paris (Life, 27 Septembrie 1948), ambii cunoscători intimi ai participanţilor la Conferinţa de la Yalta din 1945. Trădarea lui Churchill şi Roosevelt data încă de la începutul anului 1945, când Generalului Patton i s'a ordonat să-şi oprească înaintarea în Europa şi să aştepte ca trupele sovietice, epuizate şi incapabile, să se reverse cu încetul asupra Europei istovite şi decimate de război - pentru ca apoi Churchill şi Roosevelt să poată dărui comunismului teritoriile peste care se târâseră trupele sovietice. William Bullitt povesteşte cum, la obiecţiile lui, Roosevelt i-a răspuns: "Bill, nu neg faptele pe care le citezi tu. Sunt exacte. Nu neg logica argumentelor tale. Dar intuiţia mea îmi spune că Stalin nu-i din ăştia. Harry [Hopkins, consilierul lui Roosevelt, spion sovietic] zice că nu e şi că tot ce vrea e securitate pentru ţara lui, şi cred că dacă-i dau tot ce pofteşte şi nu-i cer nimic în schimb, atunci noblesse oblige, n'o să caute să anexeze nimica şi va colabora cu mine pentru a aduce democraţia şi pacea în lume" (de Poncins, p. 175). Aşa a domnit democraţia şi pacea în România timp de 50 de ani, după cum a hotărât masoneria americană. Cu trădarea asta în faţă, cu atât mai dezgustătoare este suprema mendacitate a Preşedintelui Bill Clinton care în Mai 1995 a subliniat contribuţia majoră a trupelor sovietice care au salvat, a spus el, lumea de distrugere în cel de-al doilea război mondial. În 1940, Roosevelt zisese că "Uniunea Sovietică este sub o dictatură la fel de absolută ca orice altă dictatură din lume"; dar după 1945 atât el cât şi întreaga Americă, orchestrată de presă, nu mai conteneau cu laudele "democraţiei paşnice" care domneşte în Uniunea Sovietică.

Unii explica ipocrizia şi tradarea englezilor şi americanilor la Yalta în 1945 prin bătrâneţea şi boala lui Roosevelt, şi aşa mai departe. Dar cu doi ani înainte, la 20 Februarie 1943, Roosevelt îi scrisese lui Zabrousky, un evreu care mijlocea între el şi Stalin, următoarea scrisoare confidenţială:




Casa Albă, Washington, 20 Februarie 1943

Dragă D-le Zabrousky:

După cum am avut plăcerea să vă comunic d-tale şi D-lui Weiss, sunt profund mişcat de faptul că Consiliul Naţional al Israelului Tânăr a avut gentileţea să mă propună pe mine ca mijlocitor cu prietenul nostru comun Stalin în aceste momente grele, când orice pericol de fricţiune în sânul Naţiunilor Unite - în ciuda multelor declaraţii pline de abnegaţie care-au fost obţinute - ar avea consecinţe fatale pentru toţi, dar mai ales chiar pentru Uniunea Sovietică.
De aceea este în interesul d-voastră cât şi al nostru să netezim calea – ceea ce începe să fie greu de făcut cu Litvinoff, căruia spre regretul meu a trebuit să-i spun că "cei care-şi caută gâlceavă cu Unchiul Sam vor avea de ce se plânge", atât în ceeace priveşte treburile interne cât şi cele externe. Căci, în ceeace priveşte activităţile comuniştilor în înteriorul Statelor Unite, cererile lui sunt absolut inadmisibile.

Timoshenko s'a arătat mai rezonabil în scurta dar fructuoasa lui vizită, şi a indicat ca un nou interview cu mareşalul Stalin ar putea fi un mijloc rapid de a ajunge la un schimb de vederi direct. Cred că acest lucru e din ce în ce mai urgent, mai ales dacă ne amintim tot binele care-a decurs din convorbirea lui Churchill cu Stalin.

Statele Unite şi Marea Britanie sunt gata să acorde fără rezerve Uniunii Sovietice paritate absolută şi dreptul de vot în reorganizarea viitoare a lumii după război. Ea va participa (aşa cum a anunţat premierul britanic când i-a trimis primul concept de la Aden) în grupul de conducere din inima consiliilor din Europa şi din Asia; are acest drept, nu numai prin vasta sa întindere intercontinentală, dar mai ales prin măreaţa luptă ce-a dus-o împotriva nazismului care va fi lauda istoriei şi-a civilizaţiei.

Intenţia noastră este - vorbesc atât în numele ţării mele mari cât şi al puternicului Imperiu Britanic - ca aceste consilii continentale să fie constituite din totalitatea statelor independente în fiecare caz, cu reprezentare proporţionala echitabilă.
Şi dragă D-le Zabrousky, poţi să-l asiguri pe Stalin că Uniunea Sovietică se va găsi pe picior de deplină egalitate, având un vot egal cu al Statelor Unite şi al Marii Britanii în conducerea acelor consilii (ale Europei şi Asiei). Ca şi Anglia şi Statele Unite, va fi o membră a înaltului tribunal care va fi creat ca să rezolve conflictele dintre naţiuni şi va participa în mod similar şi identic în alegerea, pregătirea, înarmarea şi comanda forţelor internaţionale care, sub ordinele consiliului continental, vor sta de pază în fiecare stat ca să controleze menţinerea păcii înt'un spirit demn de Liga Naţiunilor. Astfel aceste entităţi interstatale şi armatele lor asociate îşi vor putea impune deciziile şi se vor putea face ascultate.

Astfel stând lucrurile, o poziţie atât de mare în tetrarhia universului ar trebui să-l mulţumească pe Stalin de aşa manieră încât să nu mai ceară lucruri care pot crea probleme nerezolvabile pentru noi. Astfel, continentul american va rămâne în afara sferei de influenţă sovietică şi va fi treaba exclusivă a Statelor Unite, aşa cum le-am promis ţărilor de pe continentul nostru.
În Europa, Franţa va gravita în orbita britanică. Am rezervat Franţei un secretariat şi o voce consultativă dar fără dreptul de vot, ca s'o răsplătim pentru că rezistă azi dar şi ca s'o pedepsim pentru slabiciunea ei din trecut.

Portugalia, Spania, Italia, Grecia se vor dezvolta sub protecţia Angliei în spre o civilizaţie modernă care le va scoate din declinul lor istoric.

Vom da Uniunii Sovietice accesul la Mediterană; îi vom acorda dorinţele în Finlanda şi ţările baltice şi vom cere Poloniei o atitudine judicioasă de înţelegere şi compromis.; Stalin va avea oricum un vast câmp de expansiune în ţările mici, neluminate ale Europei răsăritene - luând însă în considerare drepturile care revin fidelităţii Iugoslaviei şi Cehoslovaciei - şi va recupera pe deplin teritoriile care-au fost temporar smulse Marii Rusii. [nota noastră: aici Roosevelt e generos cu parte din Polonia, cu Basarabia, şi apoi îi mai dăruieşte lui Stalin Bucovina şi ţinutul Herţei care nu fuseseră niciodată parte din Marea Rusie a lui; dar cum putea Roosevelt să ştie istorie, etnografie şi geografie? El ţopăia cum îi trăgeau sforile păpuşarii şi stăpânii lui].

Cel mai important: după împărţirea celui de-al Treilea Imperiu [german] şi încorporarea fragmentelor lui cu alte teritorii ca să formeze noi naţionalităţi care nu vor avea nici o legătura cu trecutul, ameninţarea germană va dispare definitiv şi nu va mai fi un pericol pentru URSS, Europa, şi întreaga lume.

Turcia - dar e inutil să discutam problema asta, trebuie înţeleasă pe deplin şi Churchill i-a dat toate asigurările preşedintelui Inonu în numele nostru al amândorura. I-am dat lui Stalin accesul la Mediterană şi ar trebui să-i ajungă asta.
Despre Asia - suntem de acord cu cererile lui, înafară de complicaţii care-ar putea surveni mai târziu. Iar despre Africa - din nou, ce să mai discutăm? Trebuie să dăm ceva înapoi Franţei şi chiar s'o compensăm pentru pierderile ei în Asia. Va trebui să dăm şi Egiptului ceva, aşa cum i s'a promis deja guvernului Wafdist. În ceeace priveşte Spania şi Portugalia, vor trebui recompensate pentru renunţarea lor ca să se asigure un mai bun echilibru universal. Statele Unite îşi vor avea partea lor la împărţire în urma dreptului cuceritorului şi vor trebui să ocupe câteva puncte vitale pentru zona lor de influenţă; aşa e echitabil. Brazilia de asemenea trebuie să primească mica expansiune colonială ce i-a fost promisă.

Având în vedere anihilarea rapidă a imperiului german, convinge-l pe Stalin, dragă D-le Zabrousky, că ar trebui să cedeze în spre binele tuturor în problema coloniilor din Africa şi să renunţe la propagandă şi la intervenţii în centrele industriale din America. Asigură-l de deplina mea înţelegere şi întreaga mea simpatie şi dorinţa de a facilita aceste soluţii, care fac mai necesară decât oricând convorbirea personală pe care o propun - ce-am scris mai sus este doar o schiţă generală a planului propus pentru studii mai amănunţite.
Asta-i problema în totalitatea ei.
Cum ţi-am spus la timpul său, am fost plăcut impresionat de termenii scrisorii în care mă informaţi de decizia şi dorinţa voastră de a-mi oferi în Numele Consiliului Naţional o copie a celei mai mari comori a Israelului, sulul Torei. Această scrisoare conţine acceptarea mea; răspund cu deplină încredere celor care sunt sinceri cu mine. Te rog să ai amabilitatea de a transmite recunoştinţa mea distinsului corp pe care-l prezidezi, reamintindu-ne fericita ocazie a banchetului de la cea de-a 31-a aniversare.

Îţi doresc mult success în profesiunea de interpret,
Al D-tale (ss) Franklin Roosevelt

(de Poncins, Freemasonry and the Vatican, pp. 182-184, apud Doussinague, España tenia razon, pp. 198-199).

Aşa apărau Roosevelt şi Churchill libertatea şi viaţa popoarelor; aşa apărau ei creştinismul. La 25 August 1992, geograful oficial al Preşedintelui Clinton publica în Los Angeles Times o hartă a Europei pe care fără nici o explicaţie România este fărâmiţată, cu hălci mari din trupul ei alipite Ucrainei şi Ungariei. Cine aşteaptă salvarea de la bunăvoinţa unora ca preşedinţii Roosevelt şi Clinton aşteaptă degeaba.


VI. ÎNFILTRAREA

Louis Budenz scrie: "Comuniştii au două metode de a lupta împotriva bisericii şi uniunilor catolice. Prima metodă este să înfiltreze comunişti în rândurile congregaţiilor şi organizaţiilor catolice, unde pot induce în eroare femei şi bărbaţi care să facă jocul conspiratorilor. Pun mâna pe câţiva catolici buimăciţi sau nemulţumiţi şi apoi îi influenţează să devină comunişti pe ascuns. Cu numele rămân în sânul bisericii, dar de fapt folosesc acest teren ca să împrăştie propaganda comunistă. A doua metodă este minciuna" (apud William Guy Carr, The Red Fog over America, pp. 175-176). Comandorul William Guy Car, catolic devotat şi extrem de inteligent, energic şi capabil, povesteşte cum a observat într'una din călătoriile sale în Mexic din 1913 cum agenţi subversivi îmbrăcaţi ca nişte preoţi catolici frecventau în toate porturile mexicane bordeluri şi case de prostituţie homosexuală unde provocau scandaluri ca să defăimeze clerul catolic ale cărui haine le purtau; şi publicul concepea dezgust pentru "preoţii catolici" pe care "i-au văzut cu ochii lor" făcând acele fapte ruşinoase. Între 1930 şi 1936, agenţi subversivi comunişti vindeau în Spania periodice pline de articole şi fotografii care chipurile documentau obscenităţi practicate de preoţi şi călugăriţe şi ţineau cuvântări despre corupţia catolicismului şi virtuţile comunismului. Filmele la care se distrau spaniolii erau pline de degradarea preoţilor şi călugăriţelor, povesteşte comandorul Carr; în Canada catolică, aveau loc aceleaşi lucruri (pp. 178-179). Dar în ţări pe care Statele Unite şi Marea Britanie le-a dăruit lui Stalin, distrugerea Bisericii Catolice s'a făcut direct, fără deghizamente. Constituţia acestor ţări "eliberate" garanta libertatea religioasă, nu-i aşa? Românii au avut libertatea să fie ortodocşi, a decretat Comitetul Central al Partidului Comunist (Muncitoresc); Biserica Greco-Catolică a fost desfiinţată, clădirile ei au fost confiscate, preoţii ei au avut libertatea să treacă la ortodoxie sau să înfunde puşcăriile, unde a pierit floarea spiritualităţii catolice româneşti. Românii şi-au exersat apoi libertatea religioasă ferindu-se cât mai mult de bisericile ortodoxe ca să nu fie daţi afară din învăţământ sau din serviciu, iar cei care totuşi le mai frecventau aveau mângâierea să ştie că spovedaniile lor erau raportate securităţii; şi după 5 ani de la "revoluţia" anti-ceauşistă din 1989, încă nu li s'au restituit greco-catolicilor toate bisericile luate.

În Polonia partidul a avut mai mult de furcă, căci polonezii sunt catolici, nu ortodocşi. În Polonia Biserica Catolică a fost distrusă prin înfiltrare şi subversiune din interior, arată Cardinalul Wyszynski în raportul său despre organizaţia Pax (de Poncins, Freemasonry and the Vatican, pp. 201-216). În acest scop securitatea poloneză a organizat mişcarea aşa-zis catolică Pax care pregătea înfiltratori comunişti în interiorul bisericilor, şi care s'a răspândit apoi şi dincolo de cortina de fier, în lumea "liberă", mai ales în Franţa. Fondatorul ei, Boleslaw Piasecki, a instituit un grup care publica în săptămânalul sau îndemnuri la raţiune: trebuie să găsim modalităţi care să fie acceptabile Moscovei, etc. Cardinalul Wyszynski refuzând să fie rezonabil şi să împletească creştinismul cu ateismul marxist, s'a văzut ţinta unor atacuri guvernamentale pe care mişcarea Pax le-a aplaudat, după cum a aplaudat teroarea dezlănţuită împotriva clerului şi credincioşilor catolici polonezi între 1948 şi 1956. Când episcopul Kaczmarek şi alţi 2000 de prelaţi au fost arestaţi pentrucă erau preoţi creştini, organizaţia "catolică" Pax îi condamna public şi membrii ei au apărut ca martori ai acuzării. În 1952 Pax a anunţat că aderă la mişcarea mondială pentru pace; în 1961, Piasecki a publicat o carte de directive numită Probleme Esenţiale în care declara că "toţi catolicii inclusiv episcopii şi preoţii trebuie să privească catolicismul ca o sursă de inspiraţie pentru construirea socialismului şi să-şi dedice cea mai mare parte din timp şi energie realizării ţelurilor economice şi sociale impuse de conducătorii atei ai statului" (op. cit. p. 203).
Dogma organizaţiei "catolice" Pax era ca dat fiind că comunismul continuă opera creaţiei, chiar atunci când combate religia, comunismul prin operele sale este în slujba lui Dumnezeu. La 8 Iunie 1955, Vaticanul, care la vremea aceea nu era încă complet înfiltrat, a condamnat dogma organizaţiei Pax ; drept răspuns a doua zi guvernul polonez a interzis publicaţiile Vaticanului în Polonia. Organizaţia Pax şi-a dat seama că-i alunecase masca de pe faţă şi şi-a retras Problemele Esentiale iar periodicul organizaţiei şi-a încetat subit apariţia în 1956. Dar Piasecki a iniţiat un alt periodic al "creştinilor catolici" din Polonia, Kierunki, în care cerea să fie recunoscut ca colaborator, nu subordonat, al partidului comunist în guvernarea ţării. Şi această publicaţie a fost dezavuată de Vatican.

Un vajnic campion al hegemoniei sovietice în Europa, acest "catolic" acuzat de Vatican că ar fi în solda sovietelor, a devenit în 10 ani de la "eliberarea" Poloniei capul unui imperiu economic capitalist greu de conceput după cortina de fier, în sânul economiei socialiste de stat. Organizaţia Pax se bucura de privilegii de care nu se bucurau nici măcar întreprinderile socialiste în Polonia. Spre deosebire de acestea, nu suferea de lipsuri de materii prime, şi nu trebuia să-şi verse profiturile în vistieria statului. Avea totdeauna hârtie şi tipografii la dispoziţie, şi avea monopolul tipăriturilor care nu erau exact pe linia partidului. Cu sprijinul organelor poliţiei secrete poloneze şi sovietice, Pax a devenit a doua mare editură în Polonia, stârnind invidia unor comunişti care-au început să publice dezvăluiri şi investigaţii. S'a văzut în 1957, de exemplu, că se cheltuiau sume foarte mari pentru propaganda organizaţiei Pax atât în Polonia cât şi în alte ţări (Statele Unite, Anglia, Italia, Franţa).
Întrebate de biograful lui Piasecki, L. Blit, personalităţi comuniste înalte din Polonia au atestat că Pax este foarte utilă ateismului marxist. Cardinalul Wyszynski arăta în ce fel este util comuniştilor Piasecki: "întâi, Pax nu este o organizaţie culturală. Este pur şi simplu un mijloc de diseminare a unei propagande deghizate ca să denigreze biserica în Polonia împrăştiind informaţii false. În al doilea rând, aceasta mişcare îşi primeşte ordinele şi directivele de la partidul comunist, de la poliţia secretă, şi de la biroul pentru religie din guvern. În al treilea rând, ca rasplată pentru această supunere, Pax se bucura de uşurinţe şi sprijin, de exemplu la publicare şi în afaceri". Cardinalul Wyszynski înfierează acest "catolicism progresist" polonez. "În străinătate Pax se pretinde o mişcare a catolicilor polonezi progresişti. Drept rezultat este asemuită mişcărilor progresiste occidentale, care, fiind sub guverne democratice, sunt libere să-şi exprime opiniile şi simpatiile pentru programele şi înclinaţiile politice de stânga din ţările lor respective. În realitate, Pax nu este o mişcare ci un organ strâns controlat al maşinii poliţieneşti, subordonată direct Ministerului Afacerilor Interne, şi supusă orbeşte directivelor poliţiei politice secrete poloneze... Conducătorul ei, Piasecki, condamnat la moarte de către autorităţile sovietice, şi-a răscumpărat viaţa cu preţul unei acţiuni exprese de a înfiltra şi înrobi Biserica în folosul revoluţiei comuniste... Demascat pe timpul dezgheţului din 1956, a reuşit să se reabiliteze puţin câte puţin, datorită serviciilor pe care le face în străinătate, mai ales în Franţa. În Polonia, Pax este total izolată de masele largi de ţărani şi muncitori, care sunt mai independenţi şi-şi pot arăta neîncrederea mai liber. Intelectualii, în special scriitorii, sunt mai vulnerabili datorită faptului că Pax are o editură prosperă care plăteşte bine... unii scriitori cunoscuţi s'au lăsat înrolaţi de dragul avantajelor materiale... Deasupra acestei gloate hămesite de profitori de voie de nevoie şi traficanţi de idei progresiste, este un cerc restrâns de 'iniţiati' care formează o castă închisă, impermeabilă, angajată, chiar legată cu jurăminte precise. Piasecki este şeful indisputabil la toate nivelele organizaţiei Pax", scrie Cardinalul (De Poncins, op. cit ,. pp. 205-208).

Un cerc de căpetenii invizibile legate prin jurăminte care dirijează din umbră... modelul masonic.

Cardinalul Wyszynski continuă demascarea organizaţiei fals-catolice Pax cu un citat din Lenin: "Ca să distrugem religia este mai important să introducem lupta de clasă în sânul bisericii decât să atacăm religia făţiş". Tactica aplicată, arată Cardinalul, este "formarea de nuclee de dezbinare printre credincioşi, dar mai ales printre preoţi şi călugări; împărţirea episcopilor în două grupe, 'integraliştii' şi 'progresiştii'; să înfigi un ac de desbinare în mase cu distincţii viclean ticluite între 'reacţionari' şi 'progresişti'; să nu ataci niciodată frontal biserica, să ataci doar 'structurile ei învechite şi abuzurile care-o înjosesc' şi asta numai 'pentru binele ei'. De e nevoie, caută să apari mai catolic decât Papa; subminează cu îndemnare biserica atrăgând grupuri de 'catolici nemulţumiţi' în cercurile ecleziastice, că să-i atragi cu încetul 'în climatul rodnic al luptei de clasă'; lucrează încet şi cu răbdare la această transformare introducând forme noi în idei tradiţionale. Ambiguitatea anumitor termeni ca 'progresist' şi 'integral', atitudini 'deschise' şi 'închise', democraţie şi socialism, şi aşa mai departe, care au un sens total diferit în Franţa decât îl au în Polonia, este de ajutor în crearea confuziei. Pe scurt: nu e vorba de lichidarea bisericii ci de angajarea ei în serviciul revoluţiei comuniste" (ibidem, pp. 208-209). Pax se bucura în anii 60 de mult succes printre "intelectualii progresişti" din Franţa.
Piasecki a triumfat când guvernul i-a interzis orice activitate Cardinalului Wyszynski în 1953, şi s'a demascat jubilând prea deschis; a dat înapoi când Cardinalul Wyszynski a ieşit din închisoare în 1956 şi s'a mulţumit să-l atace împreună cu episcopii care-i rămăseseră loiali pentru "luxul în care trăiau" - acuză total gratuită, căci Cardinalul, episcopii şi preoţii lui n'au acceptat să li se restituie bisericile confiscate şi-au preferat să preoţească în sărăcie în mijlocul credincioşilor, nu la masa partidului comunist. Dar organizaţia Pax şi-a continuat cariera în strainătate, ponegrind preoţii şi episcopii martiri ai Poloniei ca fiind retrograzi şi oponenţi ai co-existenţei promulgate de Papa Ioan XXIII. Era tridentină a apus, proclama Pax ; am intrat într'o "noua eră" a catolicismului, "mai deschisă şi mai tolerantă, gata la compromisuri" (ibidem, p. 212.)

Un catolicism gata la compromisuri!

În 1962 a apărut în revista franceză La Croix o serie de articole scrise de Lenert care arată adevărata faţă a persecuţiei religioase comuniste în Polonia şi demască ipocrizia "catolicismului progresist" care "luptă pentru victoria socialismului". Prietenii şi asociaţii organizaţiei Pax şi ai organizaţiei Informations Catholiques Internationales au iniţiat o campanie zgomotoasă de protest şi denigrare. Când li s'a răspuns că Cardinalul Wyszynski autentifică cele scrise, Cardinalul n'a fost atacat pe faţă, ci pe la spate, prin circulare secrete şi înţelegeri ascunse. Articolele au fost republicate într'o carte care a fost imediat atacată în public şi prin şicane şi încercări de influenţare a autorului, căruia i s'a sugerat să omită orice referire la Pax - căci odată demascată, această organizaţie nu-şi mai are rostul; o organizaţie dovedită a fi un birou de funcţionari plătiţi ai unei poliţii secrete nu mai are priză la intelectualii progresişti care-o sprijină, şi devine un birou inutil. Cardinalul Wyszynski îşi încheie relatarea despre Biserică din Polonia făcuta în Iunie 1963 citând cuvintele unui episcop polonez: "Nu ne temem de comunişti, ci de faptul că vedem între noi fraţi falşi şi prefăcuţi" (ibidem, p. 216).

Léon de Poncins, catolic devotat şi fervent, scrie în 1968, după Vatican II: "Că şi comuniştii, masonii nu se mai arată adversarii declaraţi ai bisericii. În loc s'o atace pe faţă, caută s'o infiltreze şi s'o pătrundă ca să-şi impună propriile idei umaniste, naturaliste şi anti-tradiţionale. Succesul pătrunderii forţelor subversive se datorează sprijinului care devenise uneori fanatic acordat de elementele progresiste din biserică, şi ultimul consiliu [Vatican II] a arătat întreaga lor putere şi influenţă. Suntem într'o situaţie nouă şi nemaiîntâlnită din istoria creştinismului, care pare să fie o stare permanentă de război civil. Subversiunea a pătruns în inima bisericii, şi toate doctrinele ei tradiţionale sunt puse sub semnul întrebării. Gravitatea acestei stări nu mai poate fi ascunsă" (ibidem, p. 216).




VII. ANTIBISERICA DIN INIMA BISERICII

Mary Ball Martinez, care timp de 15 ani a fost reporteră de la Vatican a unor publicaţii catolice cunoscute ca The Wanderer şi a altor publicaţii de mare tiraj ca The National Review (până când a fost eliminată, ca toţi jurnaliştii veridici), demonstrează în cartea ei The Underminig of the Catholic Church că o nouă Biserică Catolică a fost creată în mod conspirativ care este total diferită de Biserica Catolică fondata de Isus Christos când i-a dat cheile lui Simon Petru. Dupa părerea ei, transformarea a început acum un secol.

Mary Ball Martinez scrie că Papa Ioan XXIII (Angelo Roncalli) fusese cunoscut în tinereţe ca discipol al lui Rudolf Steiner, şi fusese iniţiat în francmasonerie; membrii gardei naţionale franceze l-au văzut îmbracat în hainele omului obişnuit mergând la adunările lojei masonice Grand Orient din Paris în anii 1940. Episcopul Sergio Mendez Arceo din Cuernavaca, cel care a introdus la Vatican II iniţiativa de a se anula interdicţia masoneriei pentru catolici promulgată de Papa Clement V, era şi el mason, zice Carlos Vasquez Rangel, mare comendator al Consiliului Suprem al Francmasoneriei Mexicane. "Am lucrat împreună cu el în aceeaşi lojă", spune Rangel despre episcop. "Şi într'adevăr prohibiţia [catolicilor de a fi masoni] a fost abolită, printre altele, şi pentrucă Papa Ioan XXIII de atunci era mason, cum a fost şi succesorul lui Papa Paul VI (Giovani Montini)", spune Rangel. Angelo Roncalli şi Giovanni Montini au fost iniţiaţi la Paris în aceeaşi zi în augustele mistere ale frăţiei [masonice]. De aceea nu ne mirăm văzând că multe din realizările celui de-al doilea Conciliu de la Vatican al Papei Ioan XXIII sunt bazate pe principii şi postulate masonice" (The CDL Report, May 1995, p. 14). N'o spunem noi. O spune un mason de vază în public.
"Maestrul mason Olivares Santana (secretar de stat al Mexicului în prezent, propus ca reprezentant diplomatic al Mexicului la Vatican) va găsi mulţi reacţionari acolo [la Vatican] dar va găsi şi mulţi fraţi masoni; în cele 8 străzi care constituie teritoriul Vaticanului sunt deschise 4 loji masonice. Unii dintre înalţii funcţionari ai Vaticanului sunt masoni. Ca şi noi, aparţin ritului scoţian, dar de manieră independentă. Chiar şi'n ţările în care biserica este interzisă, ei îşi continuă munca prin loji în secret", scrie Proceso (no. 832, 12 Octombrie 1992, apud The CDL Report, May 1995, p. 16).

Pe când Papa Pius XI scria Quos primas în care cerea reîntoarcerea creştinilor la Isus Christos, un cardinal progresist şi tânăr, Giovanni Battista Montini, cel care avea să devină Papa Paul VI, era un atât de înflăcărat adept al "umanismului integral" al lui Jaques Maritain încât s'a oferit să-i traducă cartea în italiană. Această carte a devenit o sursă a celor ce predau în seminarii teologice şi-a format minţile prelaţilor "progresişti", "intelectuali". Avem şi noi, în Biserica Catolică, culturaţii noştri, şi o intelectualitate progresistă. După moartea lui Pius XII şi după ce Papa Ioan XXIII a realizat Vatican II, această intelectualitate progresistă, sub conducerea Papei Paul VI, s'a dedicat transformării catolicismului în "umanism integral" pornind de la Vatican în jos, de la centru.
Într'un editorial al publicaţiei Approaches, Hamish Fraser scria încă în 1976 că acceptând doctrina "umanismului integral" a lui Jaques Maritain, episcopii şi capii bisericii care au făcut-o au acceptat implicit ideea ca influenţa lui Isus Christos nu trebuie să fie simţită în societate, creând astfel un vid religios ocupat cu uşurinţă de doctrine materialist-atee sau satanice. "'Umanismul integral' al lui Maritain este o frăţie universală a oamenilor de bună credinţă care aparţin la religii diverse sau n'au nici o religie (inclusiv cei care resping ideea unui creator). În cadrul acestei frăţii Biserica trebuie să-şi joace rolul de mijlocitor fără să se impună şi fără să ceară să fie recunoscută drept unica biserică adevarată. Cimentul acestei frăţii este de două feluri: virtutea binefacerii, şi înţelegerea bazată pe respect pentru demnitatea umană", scria H. Caron în numărul din 15 Octombrie 1975 al revistei Le Courier de Rome . El continuă: "Aceasta idee a frăţiei universale nu e nouă. A fost propovăduită de filozofii secolului 18 şi de revoluţionarii din 1789. Este de asemenea frăţia iubită a francmasonilor şi marxiştilor. Ce deosebeşte 'umanismul integral' al lui Maritain este rolul care-i revine bisericii. În cadrul 'frăţiei universale', Biserica urmează să fie 'inspiratoarea' sau 'sora mai mare', şi este de la sine înţeles că dacă sora mai mare vrea să câştige simpatia 'fratelui mai mic' atunci nu trebuie să fie nici intransigentă nici autoritară. Trebuie să ştie cum să-şi facă religia acceptabilă. Şi pentru că adevărurile credinţei şi moralei să fie acceptabile, creştinismul trebuie să fie practic, nu dogmatic" (articolul lui Hamish Fraser este rezumat în "The War against the Kingship of Jesus Christ", Catholic Family News, May 1995, pp. 1, 25-26). "Un val de seninătate şi optimism s'a răspândit în sânul bisericii şi'n lume după conciliu [Vatican II]", scria Papa Paul VI la 2 Aprilie 1969; "un creştinism mângâietor şi pozitiv acceptabil şi amabil, prieten al vieţii, al omului, chiar al celor lumeşti – al societăţii noastre, al istoriei noastre... un creştinism indulgent, deschis, eliberat de rigori medievale şi de interpretări pesimiste cu privire la oameni, la obiceiurile lor... acesta e adevărul" (Catholic Family News, loc cit., nota 4).

Pe linia "umanismului integral" se scrie un nou catehism, a nouă liturghie, o nouă teologie, o teologie care nu mai recunoaşte domnia lui Isus Christos, ci domnia "cerinţelor societăţii". "Deoarece cei responsabili de acestă orientare în politica bisericii sunt convinşi şi că viitorul va fi socialist/comunist, o doctrină care respinge toate valorile creştine fundamentale, reiese clar că lumina zilei că cei mai logici dintre ei vor trebui să încerce să modifice în aşa fel învăţăturile Bisericii încât să le facă acceptabile acestei noi lumi socialist/comuniste", scrie Hamish Fraser. "De fapt, enormităţile impuse în Biserică după Vatican II, în liturghie nu mai puţin decât în teologie şi în catechism, sunt pur şi simplu consecinţele deciziei luate după acel consiliu să târască Biserica împotriva voinţei ei ca s'o facă să se conformeze la ceeace ei îşi închipuie că va fi lumea de mâine. În mod paradoxal lumea comunistă e o ruină. Are într'adevar la dispoziţie o maşina militară de o forţă nemaîntâlnită, motiv pentru care pare de neînvins - dar deja nu mai este aproape nimeni în Uniunea Sovietica care să ia marxismul revoluţionar în serios - nici măcar cei care-l impun ca ortodoxia oficială a regimului şi impun jargonul lui în mod obligatoriu. În mod paradoxal, azi clientela cea mai înfloritoare a marxismului revoluţionar cuprinde teologi şi prelaţi catolici. Într'adevăr, dacă n'ar fi aşa de necrezut de tragic, situaţia grotescă de azi ar fi să mori de râs - căci biserica a fost complet restructurată în speranţa deşartă de a împăca un regim ai cărui conducători deja-şi dau seama instinctiv că e sortit pieirii" (op. cit.)

Să nu uităm nici o clipa că tot ceea ce reproducem aici E SCRIS DE CATOLICI DEVOTAŢI CATOLICISMULUI CARE IUBESC BISERICA CATOLICĂ.

* * *

În 1894, Bernard Lazare scria: "[Evreul] nu se mulţumeşte să descreştineze: el iudaizează; el distruge credinţa catolică sau protestantă, crează indiferenţa, şi-şi impune propria idee despre lume, despre morală, şi despre viaţă asupra acelora a căror credinţa o distruge; el lucrează la munca lui veche de secole... distrugerea religiei lui Christos" (Antisemitismul, Briton Publishers 1967, apud James Combs, Who's Who in the World Zionist Conspiracy , 1977, p. 48). Convenţia despre Genocid a Naţiunilor Unite şi legile din Germania, Franţa, Belgia, şi alte ţări ne interzic să ne îndoim de o propaganda dovedită mincinoasă ca aceea despre cele "4 milioane de evrei gazaţi la Auschwitz", căci îndoindu-ne de această minciună lezăm sensibilităţile delicate ale celor care primesc compensaţii pentru aceste crime; dar sensibilitatea creştinilor nu trebuie să se simtă lezată. În 1967, Hugh J. Schonfield scria: "Naşterea lui Isus n'are nimic aparte. El nu e Dumnezeu şi nu l-a născut o fecioară. Biserica cu zelul ei din vechime a creat un mit şi l-a legat cu dogma" (The Passover Plot, Bantam Books, p. 42). Ce e interesant în declaraţia lui e faptul ca Hugh J. Schonfield era decretat în deceniul acela "autoritatea recunoscută" despre creştinism. În Israel s'a filmat apoi un film pe baza cărţii lui. În 1943, la Ierusalim, Moses Guibbory publica o carte bazată pe blasfemiile şi murdăriile Talmudului despre Isus Christos, repetând din textele talmudice autentice că Isus e un "fals profet" (p. 955), un "bastard" (p. 1511), şi "gunoi" (p. 1518), şi că Fecioara Maria e o "prostituată" (p. 1510); din Talmudul editat şi tipărit pentru inducerea în eroare a maselor largi, aceste pasaje sunt bineînţeles omise. Protestele publicului au făcut ca această carte a lui Guibbory, The Bible in the Hands of Its Creators, să aibă o circulaţie mai restrânsa, dar "intelectualii progresişti" o laudă încă. La un nivel mai puţin aristocratic, Al Goldstein, unul din cei mai "remarcabili" pornografi, avea o poveste scârboasă cu Isus Christos şi o prostituată (Screw, 18 Noiembrie 1974, pp. 10-12, apud Combs, p. 49). Mai recent, cu opt ani în urmă am avut filmul lui Scorsese de la Universal Studios, The Last Temptation of Christ , în care abundă blasfemiile şi obscenitatea. Dar acestea sunt atacuri frontale, din exterior. Mai mortale sunt atacurile din interior, care lovesc creştinismul în inimă. Hugh William Montefiore (care se numea Sebag înainte de a trece la creştinism), canon în Biserica Anglicană a Marii Britanii, spunea în 1967 că Isus Christos a fost homosexual, pentru că prefera societatea bărbaţilor şi nu era căsătorit (Newsweek , 7 August 1967, p. 83, apud Combs, p. 49).

James Combs se îndoieşte de sinceritatea unora convertiţi la creştinism; intenţia lor este mai degrabă să distrugă creştinismul din interior, scrie el. Un exemplu tipic este Cardinalul Augustine Bea (pe numele adevarat Beheim), a cărui contribuţie la triumful iudaismului asupra catolicismului prin declaraţia de la Vatican II că Evangheliile sunt mincinoase întrucât evreii nu l-au crucificat pe Christos, a fost salutată ca atare în The Jewish Sentinel din Chicago la 26 Noiembrie 1964. Cardinalul Bea n'a lucrat singur; revista Look din 25 Ianuarie 1966 (p. 19) îi acordă creditul cuvenit lui Jules Isaac ca originator al decretului votat la Vatican II (loc. cit.).
Şi alte idei iudaice de la Vatican II îşi continuă cariera. Hugh J. Schonfield a publicat în 1971 The Politics of God, în care demonstrează cum "lumea fragmentată a religiei" poate fi reunită prin "reunirea credinţei esenţiale a evreilor şi creştinilor". O altă carte similară este Amen, în care rabinul Martin Siegel arăta că uniunea dintre creştinism şi iudaism se va face prin "iudaizarea creştinismului" (p. 188, apud Combs, loc. cit.). Rabinul Abraham J. Heschel scria în 1973: "Dacă există secte protestante care mai nutresc încă speranţa stupidă că vor converti [evreii], aş zice că membrii lor sunt orbi şi surzi şi muţi" (Time, 19 Februarie 1973, p. 57, apud Combs, p. 50). Dr. Albert M. Gessman declara: "Nu există o moştenire ori tradiţie iudeo-creştină în sensul propriu al acestui cuvânt compus; n'are nici o bază de fapte istorice" (Issues, iarna 1969, pp. 1-9, apud Combs, loc. cit.). Creştinismul nu poate fi decât o treaptă care duce de la pagânism la iudaism, scria Franz Rosenzweig în 1921 în cartea sa The Star of Redemption, care s'a bucurat de atâta succes încât a fost reeditată în 1971 (ibidem). Asta scria Rosenzweig ca purtător de cuvânt al iudaismului. Azi, în Mai 1995, iată ce scriu aşa-zişii purtători de cuvânt ai creştinismului. Michael Novak este fost ambasador american la comisia pentru Drepturile Omului de pe lângă Organizaţia Naţiunilor Unite şi autorul unei duzini de cărţi de ideologie "catolică" care au fost citite cu aviditate de mişcarea Solidarităţii poloneze din anii 1980, şi care se spune ca au influenţat mult doctrina promulgată de Papa Ioan Paul II în Centesimus Annus din 1991 şi gândirea primului ministru britanic Margaret Thatcher. În Mai 1994, a primit premiul Templeton "pentru progres în religie". Novak scrie că sunt şapte "contribuţii majore pe care le-a adus Isus concepţiei noastre moderne de economie politică" şi prima Lui contribuţie a fost "faptul că a adus iudaismul printre popoare" [to bring Judaism to the gentiles]. Acesta este primul dintre "cele şapte adevăruri care stau la baza civilizaţiei iudeo-creştine", scrie "catolicul" Novak (Imprimis, Vol. 24, No. 5, Mai 1995, pp. 2, 6), deşi Dr. Gessman i-a spus clar că nu există o civilizaţie iudeo-creştină.

Tradiţia "iudeo-creştină" era lozinca protestanţilor şi baptiştilor care-au declarat război total catolicismului şi sunt mai ataşaţi Vechiului Testament, compus din cărţi iudaice, decât Evangheliilor. Pastorii baptişti şi protestanţi bine cunoscuţi în Statele Unite, sunt şi bine cunoscuţi ca promotori şi luptători neobosiţi în slujba distrugerii creştinismului. Rabinul Armond E. Cohen spune despre pastorul Billy Graham, de exemplu, că "mare parte din ceeace predică el e predica iudaică" (The Cleveland Plain Dealer, 13 Februarie 1971, apud Combs, p. 52). Dar acum, în Mai 1995, o auzim de la cei care se declară catolici.

Înainte de Vatican II, un grup de adevăraţi catolici de rang (zic unii, chiar membri ai Curiei Romane, care este guvernul suprem al Bisericii Catolice), alarmaţi de ceeace avea să devină acel consiliu, au publicat sub pseudonimul Maurice Pinay o carte masivă intitulată The Plot against the Church pe care au pus-o la dispoziţia tuturor episcopilor participanţi la consiliu, şi din care ne-a parvenit volumul I. În prefaţă Pinay [vom folosi acest pseudonim] stabileşte că la acest consiliu este plănuit să se introducă schimbări care sub pretextul "modernizarii" Bisericii Catolice s'o pornească pe un povârniş la sfârşitul căruia să aibă loc distrugerea totală şi definitivă a catolicismului. "Avem dovezi de felul în care totul e plănuit în acorduri secrete cu forţele conducătoare ale comunismului, ale masoneriei mondiale, şi ale ocultei care le dirijează pe acestea două", scrie Pinay (The Plot against the Church, a treia ediţie americană, 1989, p. 15). "În plus", continuă el, "avem dovezi de ceeace va părea de necrezut pentru cei neiniţiaţi, şi anume că forţele anti-creştine au la dispoziţia lor în rândurile demnitarilor bisericii o adevarată 'coloană a cincea' de agenţi care sunt uneltele supuse ale comunismului şi ale puterii oculte care-l dirijează. Căci s'a dovedit că acei cardinali, episcopi şi arhiepiscopi care formează o aripă 'progresistă' în cadrul Conciliul [Vatican II]... vor putea conta pe sprijinul Vaticanului, unde, aşa se spune, aceste forţe anti-creştine au influenţă. Asta ni se pare de necrezut şi pare mai degrabă să fie lăudăroşenia arogantă a duşmanilor bisericii decât realitatea rece... În afară de reformele periculoase în doctrina bisericii şi în politica ei tradiţională care contrazice pe faţă tot ce au aprobat papii şi consiliile ecumenice precedente, se cere ca bula de excomunicare dată de Sanctitatea Sa Papa Pius XII împotriva comunismului şi a lacheilor lui să fie anulată... S'a avut grijă să nu fie invitaţi protestanţi şi ortodocşi care luptă eroic împotriva comunismului, ci doar numai din acele biserici şi acele consilii bisericeşti care sunt sub influenţa masoneriei, a comunismului şi-a forţelor oculte care le dirijează. Astfel francmasonii şi comunistii deghizaţi în haine preoţeşti care au uzurpat posturile de conducere în aceste biserici colaborează strâns şi în mod subtil dar şi foarte eficace cu complicii lor care s'au înfiltrat în clerul catolic" (ibidem, p. 16). N'o spunem noi. O spun prelaţii catolici care-au rămas creştini.

"Kremlinul la rândul său a decis deja să refuze viza de călătorie prelaţilor anti-comunişti cunoscuţi şi să le-o dea doar acelor agenţi supuşi sau celor care fără a fi agenţi se supun de frica represaliilor, din statele satelite. Astfel la cel de-al doilea Conciliu de la Vatican se va auzi tăcerea celor care-ar fi putut apăra biserica mai bine decât oricine şi-ar fi putut edifica Sfântul Sinod despre cele ce se'ntâmplă în lumea comunistă. Asta va părea desigur de necrezut cititorilor; dar evenimentele de la Sfântul Conciliu Ecumenic le va deschide ochii şi-i va convinge ca ce spunem e adevărat. Căci acolo duşmanul îşi va juca cartea fatală, în care, aşa ni se spune, va avea complici devotaţi printre cei mai înalţi demnitari ai bisericii" (ibidem).

"Ce-i conferă cărţii [The Plot against the Church] valoarea definitivă şi dovedită este faptul că constituie o compilaţie magnifică şi impunătoare de documente şi surse de autenticitate şi importanţa de necombătut care demonstrează fără nici o urmă de îndoială existenţa unei conspiraţii pe care o ţes duşmanii tradiţionali ai bisericii împotriva Sfintei Biserici Catolice şi împotriva lumii libere. Aceşti duşmani încearcă să convertească catolicismul într'un instrument orb în slujba comunismului, masoneriei şi iudaismului, ca să slăbească omenirea liberă şi să-i grăbeasca ruina, şi odată cu ruina ei, victoria definitivă a comunismului ateu... În această ediţie încercăm să-i alertăm nu numai pe catolici ci şi pe toţi cei ce se opun comunismului din Venezuela şi din America Latină astfel încât să-şi dea seama de marile pericole care pândesc nu numai Biserica Catolică ci creştinismul şi lumea liberă în general, şi să sprijine acel grup de cardinali, arhiepiscopi şi episcopi meritorii care se luptă acum [în 1963] în Consiliul Vaticanului şi în ţările lor respective împotriva duşmanilor externi şi interni ai Sfintei Biserici şi ai lumii libere; împotriva acelor duşmani care cu perseverenţă satanică încearcă să distrugă cele mai sacre tradiţii ale catolicismului, şi să ne scufunde pe noi şi urmaşii noştri în îngrozitoarea sclavie comunistă" (ibidem, prefaţă la ediţia venezuelana, p. 32). Au trecut 32 de ani de la scrierea acestor rânduri. Pretinsa prăbuşire a comunismului, demolarea cortinei de fier, a împrăştiat socialismul în toată lumea sub numele Noii Ordini Mondiale. Distrugerea Bisericii Catolice din interior continuă. Sfinţii capi ai Bisericii Catolice care au condamnat aceşti trei duşmani ai creştinismului au avut privirea limpede şi gândirea clară. Papa Leo XIII, a cărui enciclica Humanum Genus repetă şi conchide avertismentele date de Papii Clemens XII (1738), Benedict XIV (1751), Pius VII (1821), Leo XII (1825), Pius VIII (1829), Gregorie XVI (1835), şi Pius IX (1865), nu s'a lăsat orbit de aşa zisul antagonism dintre comunism şi masonerie (organizaţiile masonice erau "interzise" de guvernele comuniste), sau de aşa zisul antisemitism al comunismului (care era în întregime dirijat şi condus de evrei în toate ţările, chiar dacă sabes goimi apăreau în faţă printre conducătorii comunişti). El a sesizat conducerea ocultă unică a acestor trei ramuri convergente şi doar aparent antagoniste, sau antagoniste doar la niveluri inferioare, şi vorbeşte despre "această răsturnare şi dezordine, plănuită şi dezvoltată cu premeditare de multe organizaţii comuniste şi socialiste cu forţe unite, ale căror planuri nu se poate spune că sunt diferite de ale sectei francmasonilor, deoarece ei promovează intenţiile acestora din urmă în mare măsura şi coincid cu ele în cele mai fundamentale principii ale lor" (Pinay, op. cit., p. 98).

Ceea ce s'a realizat la Vatican II între 1963 şi 1965 este rezultatul unui efort susţinut şi continuu de secole. În 1928 fusese condamnată la Vatican organizaţia Pax super Israel, care numără mulţi credincioşi onorabili, episcopi şi cardinali, şi care propovăduia idea uniunii catolicismului cu iudaismul (Pinay, pp. 173, 189). Motivele condamnării reies din scrisoarea prinţului diasporei din Constantinopol către rabinul Chamor din Arles scrisă în 1489 şi publicată de abatele Chabauty. Iată textul scrisorii:
"Iubiţi fraţi fii ai lui Moise, am primit scrisoarea voastră în care scrieţi despre necazurile sufletelor voastre şi despre nenorocirile pe care le suportaţi. Suferim şi noi alături de voi. Sfatul Marilor Rabini şi-a Satrapilor legii noastre este: 'Ziceţi că regele Franţei vă forţează să vă creştinaţi. Foarte bine, supuneţi-vă, dar păstraţi legea lui Moise în inimă. Ziceţi că vor să vă ia bunurile cu forţa. Faceţi negustori din copiii voştri, asfel încât prin negoţ să-i jefuiască pe creştini de averea lor. Ziceţi că umblă să vă ia viaţa. Faceţi din fiii voştri doctori şi farmacişti, astfel încât să poată lua viaţa creştinilor fără teama de pedeapsă. Ziceţi că sinagogile voastre sunt distruse. Faceţi din fiii voştri preoţi şi abaţi astfel încât să distrugă biserica creştină. Ziceţi că sunteţi oprimaţi şi'n alte feluri. Faceţi din fiii voştri avocaţi şi notari sau băgaţi-i în alte profesiuni care de obicei au de-aface cu administraţia publică. Astfel veţi domni asupra creştinilor, le veţi lua pământul şi vă veţi răzbuna pe ei. Urmaţi indicaţiile pe care vi le dăm şi veţi vedea din propria experienţă că voi, deşi sunteţi acum aşa de subjugaţi, veţi atinge culmile puterii".
Scrisoarea este iscalită V.S.S.V.E.F. Prinţul evreilor din Constantinopol, conducătorul din Casleo, 1489 (Msgr. Leon Meurin, Philosophy of Freemasonry, Madrid 1957, pp. 222-224, apud Pinay, pp. 466-467).

Că sfatul prinţului diasporei din Constantinopol a fost urmat întocmai, o dovedeşte viaţa zilnică din Statele Unite. Cinci milioane de familii de fermieri americani şi-au pierdut pamântul şi căminul; acestea aparţin de-acum băncilor; şi cui aparţin băncile? În Statele Unite se află concentraţi 50 % din toţi avocaţii lumii; şi doar o mică parte din ei nu sunt evrei.

Din această "coloană a cincea" fac parte mulţi evrei convertiţi formal la catolicism, sau descendenţi din astfel de familii, a căror singură preocupare însă este distrugerea din interior a Bisericii Catolice. Aceasta este o lucrare de secole, care a avut uneori mai mult, alteori mai puţin succes, şi conţine motivul şi istoria Inchiziţiei. Pinay dedică 600 de pagini ilustrării acestei lucrări de-alungul istoriei, arătând cum apele ei au hrănit marile erezii ale arienilor, catarilor, patarinilor, albigenzilor, husiţilor, şi illuminaţi-lor. Documentarea acestei lucrări de infiltrare şi distrugere a Bisericii Catolice din interior Pinay o face pe baza surselor iudaice: The History of the Marranos de Cecil Roth, History of the Jews de Gratetz, The Jewish-Spanish Encyclopedia, History of the Jews de Abram Leon Sachar, History of the Jews in Spain and Portugal de Amador de los Rios, History of the Jews de Joseph Kastein.

La începuturile sale, Biserica Catolică s'a luptat trei secole cu erezia lui Arius şi după trei secole întunecate, în 363, a ieşit triumfătoare, după ce în 355 părea că pierduse orice speranţă. Episcopi şi prelaţi care au iudaizat Biserica Catolică şi-au căutat s'o distrugă din interior nu sunt o noutate. Au fost în secolul 7, sub regele vizigot Sisebutus, şi împotriva lor s'a luptat Sfântul Isidor din Sevilla. În Spania spre sfârşitul secolului 14, episcopul de Mallorca, mulţi prelaţi şi înalţi demnitari catolici, Juan de Torquemada, cardinal de Saint Sixtus, apoi Hernando de Talavera, arhiepiscop de Granada, apoi Alonso de Orpeza, şeful ordinului Sf. Hieronimus, apoi şeful ordinului de Santiago, al ordinului de Calatrava, şi cel puţin şapte dintre înalţii prelaţi erau marranos (evrei convertiţi de formă). Despre ei Cecil Roth scrie: "Aceiaşi necreştini erau acum găsiţi în sânul bisericii şi răspândiţi în toate ramurile bisericii şi'n viaţa politică, şi adesea batjocoreau pe faţă învăţăturile ei şi prin influenţa lor infectau masa credincioşilor. Botezându-se nu făcuseră decât să devină din foşti necreştini din afara bisericii, eretici înăuntrul ei" (History of the Marranos, Buenos Aires, 1946, pp. 28-36, apud Pinay, pp. 472-473). În secolul 15 spaniol arhiepiscopul de Burgos era fiul rabinului Salomon Ha-Levis. Nepoţii lui Aviatar-Ha-Cohen erau episcopul de Tortosa şi stareţul din San Juan şi Catalonia. Exemplele sunt nenumărate. Nepotul cămătarului Baruj Leoni care s'a "creştinat" sub numele Benedictus Christianus, şi-a luat numele de familie Pierleoni; fiul său Pierleoni II a devenit papă în 1130, Papa Anachlet II, iar sora lui a fost căsătorită cu prinţul Roger al Siciliei. Rabinul Louis Israel Newman vede în acest eveniment influenţa care a promovat luteranismul şi schismele din secolele care-au urmat. El scrie: "Factorul principal în izbucnirea ereziei iudaice în secolul 12 a fost ascensiunea lui Anachlet II, un membru al familiei de evrei Pierleoni, ca papă în 1330 ("Jewish Influence on Christian Reform Movements", Columbia University Oriental Series II, Vol. IV-1, p. 248, apud Pinay. p. 487). Şi atunci, pe vremea ereziilor medievale, "înnoirile" Bisericii Catolice erau aceleaşi cu cele promulgate astăzi: abolirea regulilor monastice, abolirea celibatului preoţilor, subminarea ierarhiei Bisericii Catolice, abolirea veneraţiei Fecioarei şi-a sfinţilor părinţi ai Bisericii, suprimarea antisemitismului.

"În clerul Bisericii Catolice sunt evrei care se deghizează în preoţi dar practică iudaismul. În bisericile de rit protestant sau ortodox, care s'au alăturat partidelor comuniste, ei înduc oamenii în eroare spunându-le că comunismul nu e chiar aşa de rău şi că se poate ajunge la un compromis... Cu cât se ridică această coloană a cincea mai sus în ierarhia bisericii cu atât mai mult rău poate să facă", scrie grupul de prelaţi catolici sub pseudonimul Maurice Pinay (p. 537). Atacul împotriva Bisericii Catolice nu se duce printr'un singur braţ ci printr'o mulţime de partide, grupuri, religii, organizaţii şi mişcări - partide creştin-democrate, partide de extremă dreaptă, partide de centru, socialiste, anarhiste, şi comuniste, cluburi rotariene, organizaţii de cercetaşi, şi multe altele; şi printr'o mulţime de erezii. O spune chiar Rabinul Lewis Browne, în History of the Jews (London, 1926, p. 207), în capitolul XXIX care are subtitlul: "Sprijinul dat de evrei reformei protestante": "A fost mai mult decât un ghimpe. Deoarece sinagoga era prezentă în toate ţările creştine, efectul ei se simţea peste tot ca o reţea de săbii mici care răneau mulţumirea bisericii.
Acest lucru explică de ce Biserica nu le dădea pace evreilor. Erau cel mai periculos duşman al ei, căci peste tot unde migrau dădeau naştere la erezii" (apud Pinay, op. cit., p. 540). Rabinul Louis Israel Newman descrie legătura strânsă dintre erezia waldenzilor şi evreii din Lyon şi Metz. "Nu numai că reiese că exista o legătură personală între evreii din Provenţa şi waldenzii din secolul 12, dar în secolul 15 husiţii erau adesea în contact cu evreii, şi husiţii şi waldenzii erau în strânsă legătură directă şi indirectă. În secolul 16, înainte şi după reforma protestantă, raporturile personale dintre evrei şi waldenzi au devenit puternice”... Şi încă în secolul 19 nu numai că am putut stabili legături spirituale între waldenzi şi evrei, dar şi în ceeace priveşte guvernarea erau de aceeaşi părere. Astfel la 13 Septembrie 1849 a fost înfiinţat un comitet guvernamental special care să reglementeze din nou guvernarea specială a waldenzilor şi evreilor" (Jewish Influence on Christian Movements Reform, Oriental Series Columbia University, vol. XXIII, pp. 236-238, apud Pinay, p. 544). Bisericile mixte iudaice-creştine care-au apărut în Statele Unite şi frăţiile şi asociaţiile iudeo-creştine de astăzi sunt astfel de apropieri (Pinay, pp. 663-665).

Ereziile inspirate de iudaism au sfâşiat şi biserica ortodoxa rusă; astfel, la sfârşitul secolului 15, un evreu numit Sjaria (Zejaryia), pe timpul ereziei strigolnicilor din Novgorod care negau divinitatea lui Isus Christos, a reuşit să convertească mulţi moscoviţi de vază la iudaism, printre care şi nora marelui prinţ din casa regală.
Coloana a cincea evreiască din interiorul bisericii ortodoxe ruse s'a întărit mult în urma creştinărilor forţate ale evreilor din secolul 16; exact ca şi la catolici şi la protestanţi, mulţi preoţi ortodocşi practicau de fapt în secret iudaismul şi urau creştinismul. Dupa revoluţia bolşevică din 1917, scrie Pinay, preoţii şi episcopii credincioşi au fost ucişi şi înlocuiţi cu evrei în sutană. Emigranţii ruşi au informat Vaticanul că majoritatea popilor ortodocşi care-au preoţit sub soviete sunt agenţi comunişti care sub pretextul alianţelor dintre bisericile creştine intenţionează să slăbeasca Biserica Catolică (p. 554). Traian Romanescu dă lista episcopilor ortodocşi ucişi de soviete, şi arată cu cine au fost înlocuiţi: "Adevăratul nume al Patriarhului Alexei e Rubin. Este un evreu din Odessa, în Ucraina, unde înainte de revoluţie familia lui avea o magazie de mărfuri. Biserica Ortodoxă rusă de azi este doar o armă secretă a regimului comunist, şi reprezentanţii ei în străinătate, la fel ca şi episcopii ortodocşi ruşi din America de Nord, Paris şi Ierusalim, sunt membri ai poliţiei secrete sovietice şi sunt spioni sovietici la fel de periculoşi ca cei care vin în vest ca diplomaţi" (La Gran Conspiracion Judia, Mexico, 1961, pp. 222-223, apud Pinay, p. 557). Nu e de mirare, scrie Pinay, că "membrii coloanei a cincea din clerul catolic se pot înţelege aşa de uşor cu fraţii lor evrei ascunşi din clerul ortodox" (p. 558). Episcopul ortodox Alejo Pelipenko arată că Patriarhul Moscovei încurajează sectele şi superstiţiile spiritiste şi aşa mai departe tocmai pentru a slăbi biserica pe care chipurile o păstoreşte (Communist Infiltration into the Christian Churches of America, Buenos Aires, 1961, p. 232, apud Pinay, p. 609).
Când Cehoslovacia a căzut sub cizma bolşevică, arhiepiscopul Beran din Praga a celebrat un Te Deum în catedrală şi a interzis credincioşilor să lupte împotriva comunismului. Şi a fost răsplătit aşa cum i-a răsplătit conducerea ocultă pe mulţi dintre uneltele ei: a fost aruncat în închisoare mai târziu (Pinay, op. cit., pp. 573-574).


VIII. UNUL CARE CREDE CĂ PAPA IOAN PAUL II E VINOVAT

Vatican II a dat o lovitură mortală catolicismului, şi Papa Ioan Paul II a părut că oscilează între slujirea puterilor oculte pe linia Vatican II şi încercări de revenire la creştinismul tradiţional. Abatele Daniel Le Roux analizează această aparenţă în cartea să Pierre M'Aimes-Tu? (Fideliter, Vernet, 1988; traducere engleză Instauratio Press, Yarra Junction, Australia, 1989, 1990).

De când şi-a început studiile teologice, Karol Wojtyla, cel care urma să devină Papa Ioan Paul II în 1978, a fost influenţat de filozofia lui Husserl, Kierkegaard, Hans Urs von Balthasar, Scheler, Rudolf Steiner, şi de personalitatea papei Paul VI. Monsignorul Wojtyla era cunoscut ca un cardinal "progresist", "mai progresist decât compatriotul său, Cardinalul Wyszynski", chiar "înfrânat de prezenţa Cardinalului Wyszynski", scrie ziarul Le Matin la 17 Octombrie 1978 cu uimitoare veracitate; şi tot cu uimitoare candoare, ziarul The Times scrie în aceeaşi zi că "au făcut cardinalii poate o alegere bună, dar pe de altă parte şi-au asumat riscul de a da frâu liber forţelor umanismului în politică şi'n religie, pe care nu le vor mai putea controla." Ziarul Le Monde remarcă faptul că noul papă "este mai degrabă existenţialist decât tomist", că "se opune celor care vor să condamne cu severitate ateismul", şi că, deşi în public se arată în dezacord cu comunismul şi totdeauna a apărat drepturile omului, "nu este anti-comunist în adâncul fiinţei lui" (Le Roux, pp. 4-5).

"Trebuie să studiem ateismul cu ajutorul sociologiei şi psihologiei, nu ca o negare a lui Dumnezeu, ci mai degrabă ca o stare a conştiinţei persoanei umane," scria viitorul Papă Ioan Paul II în 1965. De acum încolo nu credinţa în Isus Christos este preocuparea bisericii fondate de El ci unanimitatea diverselor populaţii ale globului: "Scopul Papei Ioan XXIII a fost în primul rând unitatea creştinilor;... ce-i uneşte pe creştini e mai puternic decât ce-i desparte. Dorul de unitate a creştinilor merge mână'n mână cu dorinţa de unitate a întregii rase omeneşti... Aceasta premisă arată atitudinea bisericii faţă de celelalte religii, care este baza recunoaşterii valorilor care sunt spirituale, umane şi creştine în acelasi timp, extinse la astfel de religii ca islamul, budismul, hinduismul... Biserica doreşte să iniţieze un dialog cu reprezentanţii acestor religii. Aici iudaismul ocupă un loc special. Conceptul declaraţiei viitoare va vorbi răspicat despre unitatea spirituală dintre creştini şi evrei... Biserica se ocupă de dialogul cu necredincioşi care sunt de importanţă capitală în zilele noastre, când pentru primă dată în istorie, necredinţa şi ateismul apar ca fenomene de masă... Biserica înţelege că tendinţa spre eliberarea omului şi ieşirea lui de sub orice alienare, manifestată sub forma ateismului, este poate un fel de a-l căuta pe Dumnezeu... E necesar să scoatem creştinismul din forma sa europeană. Popoare cu culturi antice întâmpină piedici în fata creştinismului care se explică prin psihologia lor: li se prezintă formule europene! Vedem că sunt necesare africanizarea, indianizarea, japonizarea şi aşa mai departe" (consemnat de Părintele Malinski în cartea Mon Ami, Karol Wojtyla, apud Le Roux, pp. 6-7).

Papa Ioan Paul II se declară fidel conceptelor care au guvernat Cel de-al Doilea Conciliu de la Vatican, numit pe scurt Vatican II: libertatea religioasă, colegialitatea, şi ecumenismul. Cu mult înainte de a ocupa Sfântul Scaun, Papa nostru plănuia să renunţe la creştinism şi să accepte ateismul, voodoo-ul african, cultul spiritelor celor morţi, de dragul ecumenismului. De dragul libertăţii religioase, Vaticanul a fost cel care a cerut statului italian să revizuiasca Concordat-ul şi să transforme Italia dintr'o ţară catolică într'una atee; la 19 Februarie 1984, papa a salutat acest eveniment din balconul catedralei Sf. Petru din Roma. Noua formulă de conducere a bisericii este colegialitatea, adică descentralizarea şi participarea laicilor la hotărârile doctrinale. Adică laicizarea. Formula aceasta tripartită, libertatea religioasă, colegialismul şi ecumenismul, seamănă cu trilogia masonică a libertăţii, egalităţii şi fraternităţii care a dominat revoluţia franceză (Le Roux, pp. 9-11).

Dintre predecesori, Papa Ioan Paul II îi admiră doar pe Ioan XXIII şi Paul VI, căci doar aceştia, explică el, s'au înhămat la opera de "reformare" a bisericii catolice. "Paul VI a fost papa umanismului, papa drepturilor omului", spune Ioan Paul II. Înainte de a fi ales papă, Ioan XXIII fusese observator permanent la UNESCO, şi la 11 Aprilie 1963 laudă Organizaţia Naţiunilor Unite şi declaraţia drepturilor omului - al cărei scop nu este să asigure individului drepturi în Noua Ordine Mondială ci să-i dea iluzia că le are şi să-l înrobească în socialismul universal, "eliberându-l" de naţionalism, de creştinism, şi de individualism. Papa Paul VI cântă laudele omului şi bunătăţii lui originare: "Avem încredere în om; credem în această adâncă bunătate din fiecare inimă...", negând doctrina păcatului originar şi a salvării prin Isus Christos. La mai puţin de un an după ce a devenit papă, Ioan Paul II ridică şi el osanale Organizaţiei Naţiunilor Unite, de care, zice el, "Papii Ioan XXIII şi Paul VI s'au apropiat cu încredere... Viziunea umanistă pe care-aţi proclamat-o în lume este şi a noastră" (Le Roux, pp. 11-19).

Papa Leo XIII arătase sorgintea masonică a doctrinei că "toate religiile sunt la fel de bune," şi că nu e nici o diferenţă între creştinul care-l iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele său ca pe sine însuşi, şi satanistul care torturează şi ucide copii şi oameni nevinovaţi în cinstea demonilor cărora li se închină. Rezultatul imediat al afilierii Bisericii Catolice la conceptul libertăţii religioase au fost noile concordate prin care s'a realizat "separarea statului de biserica" şi eliminarea "religiei de stat".
Concordatele cu Columbia din 1972, cu cantonul Valais din Elveţia din 1974, cu Portugalia din 1975, cu Spania din 1976, cu Peru din 1986, şi cu Italia din 1984 au fost realizate la cererea Vaticanului , nu a statelor respective; deci, Vaticanul a iniţiat păgânizarea lumii. Dupa semnarea noului concordat cu Italia, Papa a ţinut un discurs prin transparenţa căruia, dincolo de frazele frumoase şi expresiile vagi şi sentimentale, se zăreşte planul diabolic al Noii Ordini Mondiale. Libertatea religioasă este lozinca prin care masoneria a căutat să distrugă creştinismul după izbânda ei din 1789 în Franţa, pe care Papa Ioan Paul II nu o deplânge ci o aprobă, înşirând: "Recunoaşterea şi garanţia drepturilor inviolabile ale omului, ca individ şi în grupuri sociale în care se poate dezvolta şi-şi poate extinde personalitatea; datorii ferme de solidaritate politică, economică şi socială; demnitatea şi egalitatea tuturor cetăţenilor fără discriminare în faţa legii; respingerea războiului ca instrument de atac al libertăţii altor popoare; colaborare internaţională." Cuvinte frumoase, la fel cu cele folosite de regimurile totalitare comuniste. După câteva luni, la ratificarea concordatului cu Italia, papa a vorbit despre "ideea liberă a pluralismului în relaţii" şi despre "profunda unitate de idei şi sentimente." Celor care s'ar putea lăsa seduşi de aceste cuvinte frumoase, le reamintim că ele au fost alese cu grijă în culise în cadrul unor colaborări ca de exemplu cea care a avut loc când Cardinalul Bea a vizitat loja masonică exclusiv iudaică B'nai B'rith; aceasta lojă ceruse să se promulge libertatea religioasă, promiţând în schimb să permită decurgerea Conciliului Vatican II fără scandal (pp. 20-29).

Colegialitatea este un cuvânt care a apărut în vocabularul Vaticanului în 1959 cu un sens imprecis. In practică, colegialitatea îi ia papei autoritatea şi o conferă adunării episcopilor, care cârmuiesc nava bisericii după model sovietic: adică hotărârile sunt luate dinainte de către o reţea organizatorică secretă care lucrează din culise, unor participanţi li se trasează sarcină de a face propuneri, iar adunarea le votează dar rezultatul votului e cunoscut dinainte de votare. Ideea nu este nouă; cu 140 de ani în urmă, Bolgeni, un iezuit italian, făcuse aceeaşi propunere. "Totul s'a făcut într'o manieră 'stranie' şi misterioasă," scrie Părintele Schillebeekcx, teologul episcopilor olandezi (p. 32). Sunt deci două surse de putere, una a papei, cealaltă a a episcopilor. Primele fructe ale colegialităţii sunt eliminarea celibatului preoţilor, admiterea femeilor ca preoţi, şi admiterea celor divorţaţi şi recăsătoriţi. Apoi, publicarea de doctrine şi catechisme la iniţiative locale, ca de exemplu catechismul Pierres Vivante, care nu afirmă creaţiunea, consideră că înălţarea la cer a lui Christos e doar o metaforă, şi zice că doctrina despre Fecioara Maria nu e autentică. Când papa le-a cerut preoţilor care fac pe miniştrii în guvernul "revoluţionar" al Nicaraguăi să nu participe în acel guvern, aceştia au refuzat şi au declarat că este mai important pentru ei să se întâlnească cu conducătorii lumii a treia decât cu papa.
A remarcat Papa Ioan Paul II situaţia precară în care s'a lăsat să cadă? Încă înaintea lui, Papa Paul VI a deplâns roadele politicii pe care a sprijinit-o, iar Papa Ioan Paul II scria în 1981: "Trebuie să admitem cu realism şi cu milă că mulţi creştini sunt pierduţi, confuzi, perplecşi, şi lipsiţi de speranţă; primesc idei contradictorii despre adevărul revelat şi învăţătura tradiţională, se propagă erezii în domeniul moral şi dogmatic, creându-se îndoieli, confuzii, revolte; pâna şi liturghia a fost manipulată... Creştinii sunt duşi în ispită de ateism, agnosticism, şi de un iluminism vag moral..." (Le Roux, pp. 30-39).

Ecumenismul a fost înţeles înainte de Vatican II ca efortul bisericii creştine de a împărtăş lumina ei tuturor oamenilor. Noul ecumenism înseamnă amalgamarea tuturor religiilor. Propagarea lui a început înainte de primul război mondial cu propunerea călugărului belgian Dom Lambert Bauduin de a modifica slujba religioasă. Activitatea acestui călugăr a fost aprobată public şi continuată de Papa Ioan XXIII, care a creat Secretariatul pentru Unitatea Creştinilor cu scopul de a cultiva contacte cu ortodocşii, anglicanii şi protestanţii, pe care i-a invitat să trimită reprezentanţi la Vatican II. In 1972, Cardinalul Wojtyla scria: "Promovând unitatea şi caritatea între oameni, [biserica] vede întâi ce au în comun şi ce le va ajuta să trăiască conform destinelor lor. Am putea spune că aceste cuvinte arată baza umanistă a ecumenismului în cel mai larg înţeles al său." Cu altă ocazie, a spus: "Noul concept al 'poporului lui Dumnezeu' ne-a făcut să revizuim adevărul vechi despre posibilitatea de mântuire în afara bisericii catolice. De aici ia naştere atitudinea bisericii faţă de alte religii, care se bazează pe recunoaşterea valorilor lor spirituale, oameni şi creştini laolaltă, întinzând mâna unor religii ca islamul, budismul, hinduismul... Biserica doreşte să iniţieze dialoguri cu reprezentanţii acestor religii. Şi aici, iudaismul ocupă un loc cu totul aparte." Într'un discurs ţinut la 9 Noiembrie 1982, Papa declara că "Sfântul Scaun şi comunitatea catolică vor să slujeasca scopurilor care permit realizarea unei bunestări autentice materiale, atât culturale cât şi spirituale, în sânul naţiunilor" (pp. 39-47).
Lovit astfel în inimă din interior, nu e de mirare că creştinismul catolic este într'un declin vertiginos. Abatele Le Roux dă statistici care arată ca în 1985, Franţa avea pe jumătate atâţi preoţi câţi avea în 1904; în întreaga lume, fuseseră 413.000 de preoţi în 1969, şi doar 343.000 în 1976. Cea mai dezastruoasă scădere are loc în viaţa spirituală a celor care se mai declară încă creştini catolici. Ca un singur exemplu, numai la Roma, unde 96 % din cununii fuseseră religioase în 1968, numărul lor a scăzut la 74 % în numai 10 ani. In Franţa, 49 % din cei ce-şi zic creştini nu cred în învierea lui Christos. Până şi Papa Paul VI a văzut în 1968 că "biserica se află la un impas de îngrijorare, autocritică, chiar autodistrugere... de parcă biserica s'ar distruge pe sine însăşi." În 1972, şi-a exprimat durerea mai explicit, spunând: "Miasma Satanei a pătruns printr'o fisură în templul Domnului; avem în faţă îndoieli, incertitudini, probleme, griji, nemulţumiri... În loc de lumina soarelui avem nori, furtuni, întuneric. Cum am ajuns aici? A intervenit o putere adversă, diavolul, acel spirit misterios ..." (pp. 47-51). Dar Paul VI n'a încercat să i se împotrivească acelui spirit; şi Papa Ioan Paul II se străduieşte să urmeze întocmai inspiraţia acelui spirit, deşi şi el vede şi spune că "idei care contrazic adevăruri revelate sunt îmbrăţişate, şi adevărate erezii au fost propagate în domeniul dogmei şi moravurilor". Papa Ioan Paul II traduce în viaţă directivele de la Vatican II cu noul Cod al Legii Canonice din 1983 (pp. 52, 54).

Abatele Le Roux explica devotamentul Papei pentru relativismul şi "modernismul" acesta care demolează credinţa creştină prin influenţele care l-au format în tinereţe, şi anume filozofia existenţialistă şi fenomenologică a lui Husserl, Kierkegaard şi Scheler. După ei, nu există certitudine sau obiectivism în religie, căci totul este o realizare momentană în continuă schimbare, şi nu există graniţă între natură şi supranatural, căci natura este supranaturală şi omul e divin. Aceste idei au fost vânturate de teologi şi filozofi ca De Lubac, Karl Rahner, Jacques Maritain încă de prin 1930, dar cu insistenţă sporită din 1946 încoace. Ideile lui Maritain despre pluralismul religiei au dominat Vatican II. Gustavo Gutierrez, profesor de teologie la Universitatea din Lima şi cunoscut comunist, spune că "noile situaţii istorice au pus biserica începând cu secolul 16 şi mai ales pe timpul revoluţiei franceze, într'o situaţie care cere alte perspective pastorale şi alta mentalitate teologică care, mulţumită lui Maritain, va primi numele unui 'nou creştinism'" (p. 61). Şi spune adevărul: distrugerea bisericii care-a început în secolul 16 şi s'a exacerbat în revoluţia franceză este perfecţionată azi din interiorul Vaticanului.

De Lubac scrie că revelându-l pe Dumnezeu, "Christos reuşeşte să-i aduca omului propria sa revelaţie"; Rahner scrie că "Dumnezeu rezidă în esenţa umană"; Maritain scrie că Dumnezeu nu-l condamnă pe diavol; Hans Urs von Balthasar, teologul elveţian care-a fost mentorul tânarului Karol Wojtyla, scrie că cuvintele lui Christos despre iad sunt "figuri de stil împrumutate din arhive vechi." La 2 Februarie 1983, De Lubac a fost făcut cardinal. Papa are numai cuvinte de laudă pentru Maritain, şi pentru Dom Helder Camara, cunoscut preot marxist preocupat să promoveze revoluţia cu cât mai multă vărsare de sânge şi să propage comunismul ca suprem bun al omenirii. Hans Urs von Balthasar a fost făcut cardinal la 28 Iunie 1988. Hans Küng, discipolul lui Rahner, teolog catolic de la Tübingen care se detaşase total de toate învăţăturile religiei catolice (el susţine că Isus Christos e doar un om perfect "umanizat"), era în conflict cu Biserica Catolică din 1968; după ascensiune, Papa Ioan Paul II a capitulat dându-i tacit câştig de cauză. La fel a procedat cu Schillebeeckx şi Leonardo Boff, "teologii eliberării," care "eliberează" catolicismul de creştinism (pp. 62-70).

În afară de Maritain, Mieczylslav Kotlarczyk, regizorul şi teoreticianul unui teatru în care participa tânărul Karol Wojtyla, l-a influenţat puternic pe acesta. Kotlarczyk era un adept al teozofiei Helenei Blavatski, şi studia şi medita asupra teozofiei, tradiţiei ebraice (dupa Ismar Ellbogen), şi operei teozofului Rudolph Steiner, succesorul lui Blavatski. Karol Wojtyla a rămas toată viaţa intim legat de Kotlarczyk, chiar după ce devenise Cardinalul Cracoviei; atunci a scris introducerea la o carte de-a lui Kotlarczyk. La 22 de ani Karol Wojtyla a părăsit teatrul, anunţând că doreşte să devină preot. Acum apar în viaţa lui două persoane care-i domină gândirea: Cardinalul Sapieha şi croitorul Jan Tyranowski, un entuziast care propovăduia un misticism livresc amestecat cu umanism şi psihologie. Karol Wojtyla şi-a scris teza de doctorat la Roma despre misticul San Juan de la Cruz, şi reîntors la Cracovia a scris o a doua teză, despre etica creştină bazată pe filozofia lui Max Scheler sub conducerea unui juriu din care făcea parte Roman Ingarden, unul dintre primii discipoli ai lui Husserl; pe asistenta lui Husserl, Edith Stein, care s'a convertit la catolicism după ce-a citit biografia Sf. Teresa din Avila în 1921, Papa Ioan Paul II a beatificat-o la 1 Mai 1987. Fenomenologia a fost o influenţă puternică în principala carte publicată de Karol Wojtyla, Persoana şi fapta, care-a apărut în 1969 (pp. 71-78).

Abatele Le Roux spicuieşte din scrierile şi discursurile lui Karol Wojtyla pasaje care arată că acesta crede că "libertatea religioasă este prima condiţie esenţială pentru pace". Prin "libertate religioasă" se înţelege că nimeni şi nimic, nici măcar Dumnezeu, nu poate să îngrădească voinţa omului şi nu există restricţii: "să fii liber înseamnă să poţi şi să vrei sa faci o alegere." În concepţia lui, nu învăţătura lui Christos trebuie să triumfe, ci "omul", şi ideile călăuzitoare înspre acest triumf sunt cele exprimate în lozinca masonică a revoluţiei franceze de la 1789: libertate, egalitate şi fraternitate. La 2 Octombrie 1979, vorbind la Naţiunile Unite, şi cu câteva luni mai târziu la UNESCO, Papa Ioan Paul II a elogiat drepturile omului, pacea pe întreaga planetă, şi alte lozinci ale Noii Ordini Mondiale - dar n'a pomenit de Christos (pp. 77-82). Conspiraţia masonică, condamnată cu energie de toţi papii pâna la Paul VI (chiar şi de către Papa Ioan XXIII), a fost invitată în Vatican de către Paul VI. Vizitând Ierusalimul în 1964, Paul VI a ţinut să-l îmbrăţişeze pe Patriarhul Athenagoras I, mason de gradul 33, şi amândoi au anulat excomunicarea reciprocă din 1054. La 19 Mai 1964, Paul VI a înfiinţat Secretariatul pentru Necreştini, deschizând larg porţile păgânismului. La 13 Noiembrie 1964, i-a dat călugărului budist U'Thant, secretarul general al Naţiunilor Unite, tiara papală, inelul şi crucea ca să "ajute săracii." La 23 Martie 1966 i-a dăruit arhiepiscopului anglican din Canterbury noul său inel papal. La 3 Iunie 1971 a primit în audienţă publică la Vatican loja masonică exclusiv iudaica B'nai B'rith (pp. 86-90). La 18 Aprilie 1983, succesorul sau Ioan Paul II (după scurtul intermediu al Papei Ioan Paul I) a primit în audienţă publică masonii din Comisia Trilaterală, cărora le-a ţinut o cuvântare despre dezvoltare, condiţii culturale şi spirituale, opresiune, exploatare, şi degradare, dar n'a pomenit nici o singură dată de Christos. La 22 Martie 1984 i-a primit pe reprezentanţii lojei masonice B'nai B'rith, cărora le-a vorbit despre foamete, sărăcie, discriminare, despre epoca mesianică în ambele religii, iudaică şi creştină, ferindu-se să pomenească de Isus Christos. In 1983, în noul Cod de Lege Canonică, canonul 2335 care interzicea catolicilor să fie masoni, a fost înlocuit cu canonul 1374, care interzice catolicilor doar să "comploteze împotriva bisericii" (pp. 91-94). Dar cu noua definiţie a "libertăţii religioase" şi-a "ecumenismului", oricât rău ai face bisericii şi oricât de total ai distruge creştinismul, nu te faci nicicum vinovat de "complot împotriva bisericii"...

Abatele Le Roux conchide: "Ioan Paul II cu siguranţă nu este mason" şi citează apoi un document secret al lojei masonice Alta Vendita publicat din ordinul papei Grigore XVI, care explică că nu este în vederile masoneriei să instaleze un mason în Sfântul Scaun, ci să fasoneze minţile tinerilor clerici în aşa fel încât papa care se va ridica dintre ei să aiba creierul spălat şi să le execute ordinele (p. 97).

Papa Ioan Paul II practică "ecumenismul" stil Vatican II şi-l adaugă pe Martin Luther la catechismul catolic, între Sf. Caterina din Siena şi Sf. Ignaţiu de Loyola. Acesta este Martin Luther, iniţiatorul Reformei, călugărul augustin care era dus mort de beat la culcare de către servitorul său, care după o astfel de beţie a fost găsit spânzurat de capul patului (fapt muşamalizat de prinţesa de Eisleben), care a avut 3 soţii într'un timp şi s'a însurat apoi cu a patra, o călugăriţă ce fugise din mănăstire ascunsă într'un butoi de bere, care scrie că "sunt aici, leneş şi beat, de dimineaţa până seara... ca să-l înşel pe diavol, care mă chinuie." Dacă viaţa lui Martin Luther n'a fost a unui sfânt ci mai degrabă a unui călugăr stricat, teologia lui se bazează pe negarea doctrinei păcatului originar şi pe negarea capacităţii omului de a participa la salvarea sufletului său; căci după Martin Luther, tot ce face omul e păcătos; o faptă bună perfectă e doar un păcat mai mic. Dar principala lui preocupare a fost distrugerea slujbei religioase, căci dacă se pierde semnificaţia slujbei se prăbuşeşte doctrina, scrie el. La 11 Decembrie 1983, Papa Ioan Paul II s'a dus la o biserică protestantă să celebreze ziua de naştere a lui Martin Luther şi a ţinut un discurs care tinde să anuleze excomunicarea acestuia, veche de patru secole. Ecumenismul papei s'a manifestat şi la Taizé, unde o mică comunitate de călugări protestanţi practică o dublă identitate: sunt în acelaşi timp catolici şi protestanţi, dar doctrina lor e de fapt protestantă (Le Roux, pp. 103-107).

Acelaşi ecumenism apare în legătură cu anglicanismul; papa deplânge distanţa dintre acesta şi catolicism (de parcă nu Henry VIII s'ar fi despărţit de Biserica Catolică, ci biserica de el). La Manila, discursul papei a continut după expresia de regret că există o distanţă între catolicism şi anglicanism, propoziţia: "sincer vorbind noi suntem de vină pentru asta". La 29 Mai 1982 papa s'a dus să oficieze la Canterbury, alături de primatul anglican, în faţa unui altar pe care erau înşirate fotografiile martirilor zilelor noastre: Maximilian Kolbe, Dietrich Bonhoeffer, Janani Luwum, Maria Skobtsova, Martin Luther King si Oscar Romero. La 11 Decembrie 1983 s'a dus să se roage într'un templu luteran din Roma. La 12 Iunie 1984 s'a dus la Consiliul Mondial al Bisericilor la Geneva. Şi slujba catolică milenară a fost înlocuită cu o slujbă modernistă copiată dupa modelul luteran, în care nu mai participă prezenţa reală a lui Christos, unde pâinea şi vinul nu mai sunt trupul şi sângele Domnului, şi pot fi manipulate ca orice alte alimente, unde ofertoriul a fost înlocuit cu o rugăciune iudaica din Cabala, şi unde oficiază şi laicii (Le Roux, pp. 106-120).
Aceeaşi dorinţă de împăcare cu orice preţ o manifestă şi faţă de biserica ortodoxă. Dupa ce în 1965 s'au ridicat anatemele reciproce, în 1981, după întâlniri repetate, cu ocazia aniversării a 1600 de ani de la cel de-al doilea Consiliu din Constantinopol, mitropolitul Damaskinos a fost invitat să predice în basilica Sf. Petru din Roma în ajunul Rusaliilor. Mihael Evdokimov, delegat al bisericilor ortodoxe din Franţa, remarcă cum papa şi alti prelaţi au început să recite Crezul fără filioque ca să nu-i supere pe ortodocşi; filioque (Spiritul Sfânt izvorăşte de la Tatăl şi de la Fiul) face parte din doctrina fundamentală a catolicismului (Le Roux, pp. 121-124).

În 1986, întrebat ce crede despre noul papă Ioan Paul II, rabinul şef al Romei Elio Toaff a răspuns printr'o anecdotă despre un preot catolic care, rugat să boteze o fetiţă crescută de o pereche de creştini care-o îndrăgisera după deportarea şi moartea părinţilor ei, n'a botezat-o ci i-a îndemnat să caute mai degrabă în continuare rudele fetiţei şi să le-o dea lor, pentru ca fetiţa să rămână evreică şi să nu fie crescută în creştinism. Acel preot, zice rabinul Toaff, a fost Karol Wojtyla, noul papă.

Anecdota ilustrează foarte bine atitudinea şi acţiunile Papei Ioan Paul II. In 1980, le-a spus reprezentanţilor comunităţii evreieşti din Mainz, pe când vizita Germania: "Cine-l întâlneşte pe Christos întâlneşte iudaismul... Evreii şi creştinii, toţi sunt fiii lui Abraham... Mă rog alături de voi pentru o abundenţă de shalom în favoarea tuturor fraţilor voştri de naţionalitate şi credinţă şi pentru pământ, pe care toţi îl venerează". În Februarie 1981, într'o după amiază de Duminică, Papa s'a întâlnit cu rabinul şef al Romei Elio Toaff, cu care ocazie şi-a depănat memoriile despre legăturile lui cu comunitatea evreiască din Cracovia. La 6 Martie 1982 a primit delegaţia Conferinţei Episcopale însărcinate cu studiul relaţiilor cu iudaismul, cu care ocazie a declarat că creştinii sunt atunci pe drumul cel drept când "cu respect şi perseverenţă caută sş-şi regăseasca fraţii în jurul moştenirii comune atât de bogată pentru noi toţi." Ceeace i-a îndepărtat pe aceşti fraţi unii de alţii, zice Papa, au fost "neînţelegeri, erori, chiar ofense"; nici un cuvânt despre Isus Christos; erorile au fost toate de partea creştinilor, s'ar părea, începând cu erorile din Noul Testament. Rabinul şef al Franţei, René Samuel, şi predecesorul său, Jacob Kaplan, şi-au exprimat imediat satisafacţia. La 25 Ianuarie 1983, dioceza din Roma (dioceza Papei) a emis directive de conduită care prescriu catolicilor să recunoască felul în care se autodefinesc evreii ca religie şi ca rasă; să evite expresii care i-ar putea supăra pe evrei, mai ales în Săptămâna Patimilor; să studieze şi să cunoască mai bine credinţa şi tradiţiile iudaice; să se familiarizeze cu ritualurile iudaice la sinagogă şi acasă. Presa iudaică a numit aceste directive "un document istoric." La 24 Iunie 1984, Comisia Pontificală pentru Relaţiile cu Iudaismul a proclamat că "evreii şi creştinii trebuie să vadă responsabilitatea lor în pregătirea venirii lui Mesia" (pp. 127-132). Cum adică, Isus Christos nu e Mesia?

La 15 Februarie 1985, Papa a primit o delegaţie a Comitetului Evreiesc American; la 13 Aprilie 1986, a ţinut un discurs la sinagoga din Roma, în care a declarat că "biserica deplânge ura, persecuţiile şi toate manifestaţiile de antisemitism care-au fost îndreptate împotriva evreilor în orice epocă şi din partea oricui." Deci dacă a existat distanţă între evrei şi creştini vina a fost exclusiv a creştinilor care sunt nişte antisemiţi mai ales atunci când citesc din Evanghelii. "În primul rând, biserica lui Christos examinând propriul ei mister, şi-a descoperit legătura cu iudaismul... În al doilea rând... evreilor nu le poate fi atribuită o vină ancestrală ori colectivă pentru ce-a avut loc când cu patimile lui Christos...", a continuat Papa. Aceasta nu a fost prima vizită a Papei la o sinagogă; cardinalul Wojtyla vizitase o sinagogă din Cracovia. Când evreii din Franţa au protestat împotriva faptului că în apropierea Auschwitz-ului urma să se zidească o mănăstire de carmelite, profanându-se astfel memoria Auschwitz-ului, după negocieri îndelungate, carmelitele au fost mutate de-acolo (pp. 132-138).

În primele luni ale pontificatului său, vizitând Turcia în 1979, Papa s'a adresat "descendenţilor spirituali ai lui Abraham, creştini, musulmani şi evrei," amintindu-le de "fraternitate şi libertate." în Februarie 1981, vizitând Filipinele, le-a spus musulmanilor de acolo: "fraţii şi surorile voastre creştine au nevoie de voi şi de dragostea voastră." În Mai 1985, vizitând Belgia, a spus că atât creştinii cât şi musulmanii slujesc aceluiaşi Dumnezeu cu ajutorul "cărţilor noastre sfinte respective," prefăcându-se că nu ştie că într'una din "cărţile noastre sfinte respective," şi anume în Koran, Articolul 1 scrie că "Sunt 11 lucruri impure: urina, excrementele, sperma, oasele, sângele, câinele, porcul, bărbatul şi femeia care nu sunt musulmani, şi treimea (Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt)", şi Articolul 2 scrie că "Cel care crede în treime e impur exact ca urina şi fecalele." În August 1985, într'o vizită în Maroc, Papa a subliniat din nou credinţa care, zice el, e comună a creştinilor şi musulmanilor. Eforturile lui au fost încununate de succes. Bisericile se închid în Europa fostă creştină, în care se deschid noi moschei. La 20 Iunie 1980, s'a deschis o moschee în Lille în fosta capelă a dominicanilor. În 1981 s'a deschis o moschee în biserica veche de secole din Mureaux. La 7 Decembrie 1982, s'a deschis o nouă moschee în Sarcelles. La 11 Decembrie 1984, s'a început construirea moscheii din Roma. În 1986, a început zidirea moscheii din Lyon. La 7 Mai 1987, s'a cumpărat o clădire pentru a o transforma în moschee în Béthancourt (Le Roux, pp. 138-144).

Religiile şi păgânismul asiatic se bucură de aceeaşi bunăvoinţă din partea Papei Ioan Paul II, începând cu laudele aduse shintoismului şi budismului, ai căror reprezentanţi au fost primiţi de Papa la nunţiatura din Tokyo în 1981; continuând cu laudele aduse libertăţii religioase şi religiilor care adoră natura în timpul vizitei la Bangkok, cu care ocazie patriarhul budist l-a primit pe Papă fără să se ridice de pe scaun, iar Papa s'a înclinat în faţa lui; şi culminând cu vizita în India, unde Papa s'a descălţat ca să depună o coroană de flori în faţa monumentului lui Mahatma Gandhi şi-a declarat că "omul este rădăcina pe care trebuie s'o cultive Biserica Catolică pentru a rămâne fidelă sie însăşi", şi că "hinduşii, sikhii, budiştii, jainiştii, parşii şi creştinii se unesc în proclamarea adevărului despre om, mai ales în apărarea drepturilor umane şi'n eliminarea foametei, sărăciei, ignoranţei, persecuţiilor." Înlocuirea lui Dumnezeu cu drepturile omului în religia creştină n'a fost apreciată de credincioşii religiilor asiatice, al căror Front pentru Protejarea Budismului a acuzat preoţii catolici că "imita ceremoniile budiste cu scopul de a înşela, pentru că astfel să absoarbă cultura Tailandei în creştinism sub pretextul aclimatizării culturalismului." În Europa însă, acţiunile Papei au un efect magistral. La Vincennes s'a inaugurat un templu tibetan în 1985, unde au fost făcuţi lama 10 francezi, în timp ce alţi 14 aşteptau să fie făcuţi lama; în Franţa se estimau circa 30 de centre de religie tibetană la acea dată. În Iulie 1987, ziarul local descrie modul de viaţă a lama-ilor tibetani veniţi de la o mănăstire de lângă Darjeeling în India şi stabiliţi în Franţa. Unul dintre ei a deschis în acel an la Plaigne, Templul celor 1000 de Buda, cel mai important templu tibetan monastic la acea dată din Franţa; deschiderea s'a oficiat în prezenţa a aproape 2.000 de persoane, şi unele din cele 1.000 de statui ale lui Buda au 7 metri înălţime (pp. 144-151). Călugării ăştia care se întreţin din donaţii caritabile s'ar părea ca au avut de unde plăti sumele mari de bani cerute de transportul şi instalarea a 1.000 de statui, dintre care unele de 7 metri. Pe ce teren a fost deschis templul lor? Cui îi aparţine, cine l-a plătit, şi cu ce scop?

La câteva ore după încheierea Conciliului Vatican II, Monsignorul Wojtyla, episcopul Cracoviei, a declarat că în slujba religioasă catolică "totul va fi schimbat ca să fie de acord cu tradiţia locală: cuvintele, gesturile, culorile, veştmintele, cânturile, arhitectura, decorul. Problema reformei liturghiei este enormă şi e greu de prevăzut cum va sfârşi." Fructele demolării liturghiei catolice şi înlocuirii ei cu ritualurile locale păgâne ale diverselor triburi şi populaţii se văd însă clar. La 8 Mai 1980 Papa a consacrat 8 episcopi la Kinsasa în Zair în faţa unui milion de oameni, într'o slujbă la care preoţii se legănau ca'ntr'un dans în timp ce mulţimea cânta "gloria", dupa care s'a cântat în swahili, lingala şi kikongo, cu acompaniament de tam-tam, acordeoane şi ghitare. Apoi, la o slujbă oficiată de Papă în Nairobi, ofertoriul a fost de fapt un ritual african în care triburile din Kenia au insistat să procedeze ca în riturile africane păgâne, aducând coşuri cu fructe, o oaie care behăia, obiecte de artizanat local. Papa şi-a pus pe cap o podoabă capilară massai, de 40 de centimetri înălţime, ornată cu pene, şi pe umeri o mantie massai. La 22 Iunie 1980, Papa a beatificat 5 misionari americani, şi slujba a continut reprezentanţi ai pieilor roşii cu îmbrăcăminte tradiţională iroqois şi cherokee, şi din Guatemala, aducând la altar pipe, pături, flaute şi ornamentele cu pene specifice şefilor indieni piei roşii. În Februarie 1982, ultima liturghie a Papei în Africa a constat din cântece africane şi dansuri, asemănătoare cu cele pe care le executau africanii când ucideau sclavii în ritualurile lor păgâne. Două luni mai târziu, Comitetul Liturgic National al Episcopatului din Volta Superioară a prescris ritualul liturgic în care sunt incluse "bătăi puternice din palme care punctează ritmul anumitor cânturi; ţipete ascuţite ale femeilor; tam-tam-ul să anunţe şi să intervină dupa fiecare propoziţie citită din Evanghelie; tam-tam-ul să se bată tot timpul la înălţare; de Vinerea Mare un grup de dansatori bărbaţi şi femei să salute crucea." În Mai 1984, Papa a celebrat o slujbă în Papua-Noua Guinee, în timpul căreia 250 de dansatori, bărbaţi şi femei, goi de la brâu în sus, purtând fuste galbene din fibre de palmier şi pe cap ornamente din pene multicolore, cu faţa vopsită în galben, negru şi portocaliu cu excepţia unui singur ochi, au dansat şi-au bătut tobele. În Septembrie 1984 Papa a instalat 8 diaconi în Canada, cu care ocazie a oficiat o liturghie în cursul căreia s'au ars plante rituale mirositoare în cinstea marelui spirit Ke-Jem-Manito, apoi Papei i s'a dat o pană muiată în sânge; în omilia la această slujbă Papa a spus că "Christos, prin membrii trupului sau, este El însuşi o piele roşie". În August 1985, Papa a oficiat la Yaoundé în Camerun o slujbă în decursul căreia sute de femei au cântat în ewondo şi-au dansat; la fel în Garoua, mai târziu, unde dansatorii au descris în dansul lor tribal acţiuni legate de creşterea vitelor şi-au bătut cu bâtele prin aer. În Togo, spune Papa, "m'am rugat pentru prima dată împreună cu cei ce cred în animism." De fapt, în Togo Papa a participat pentru prima dată la un ritual pagân care nu mai era ascuns sub pretextul liturghiei; pentru prima dată, Papa a oficiat un ritual păgân într'o pădure, alături de vrajitori. Ziarul l'Osservatore Romano descrie cum a sosit Papa în pădure, cum un vrăjitor a început să invoce puterea apei şi spiritele morţilor, şi cum Papei i s'a dat apă şi făină cu care a executat ritualul invocaţiei spiritelor morţilor, împrăştiindu-le pe pământ în toate direcţiile, după ce s'a înclinat. În Februarie 1986, Papa a celebrat o liturghie la New Delhi în faţa a 18.000 de spectatori în cursul căreia 300 de fete indiene au dansat şi executat muzică indiană. La Ranchi în Bihar a ţinut o slujbă în faţa a 400.000 de catolici care fuseseră convertiţi în majoritatea lor de la animism, dar în slujba sa Papa a readus ritualuri animiste; fete cu pene de păun pe cap îi aruncau petale de flori sub picioare ca să-l purifice, şi Papa şi-a vârât picioarele în coşuri de flori în sunetul tobelor pentru purificare, înainte de a se apropia de altar. La Madras, Papei i s'a pus pe umeri un şal verde şi auriu şi i s'a cântat un imn vedic politeist din secolul 12 î. Chr., apoi a fost însemnat pe frunte cu cenuşa sfântă vibhuti. Cu trei zile înainte, la 2 Februarie 1986, Papa primise pe frunte semnul roşu al adoratorilor lui Vishnu (Le Roux, pp. 151-156).

Toate aceste ritualuri păgâne le-a executat Papa Ioan Paul II pe alte continente; şi-a încununat opera aducându-le la Assissi, în biserica Sfântului Francisc. Încercarea de a le aduce acolo sub forma unui congres al tuturor religiilor s'a vânturat încă din 1893, la Chicago, şi din 1900, la Paris; proponenţii unui astfel de congres proiectau o nouă biserică catolică ce "se bazează pe ideea unuei uniuni morale a tuturor religiilor, adică, a unei zone care să nu-i aparţină nici uneia în special ci tuturora; căci aceasta este definiţia masoneriei: 'francmasoneria este morală universală care convine locuitorilor tuturor climatelor, oamenilor tuturor credinţelor... Este o religie universală, profesată de loja Grand-Orient încă pe la mijlocul secolului 19, care include toate religiile globului", zice J. Ploncard d'Assac (p. 162). La 27 Octombrie 1986, Papa Ioan Paul II a realizat acest proiect primind în basilica Sfântului Francisc din Assissi reprezentanţii tuturor marilor religii ale globului, care după cuvântul de bun venit al Papei s'au grupat în diferite locuri desemnate lor ca să se roage conform ritualurilor lor specifice. Locul desemnat lui Dalai-Lama a fost altarul central pe care Dalai-Lama a instalat o statuie a lui Buddha. Episcopii catolici au văzut statuia lui Buda pe altar şi n'au zis nimic; s'au revoltat unii protestanţi. Un an mai târziu, evenimentele de la Assissi s'au repetat la Roma, în biserica Sfintei Maria din Trastevere, spre bucuria masonilor care n'au ezitat să-şi publice victoria în Hiram, publicatia lojei Grand Orient, în Aprilie 1987. Masonul F.M. Marsaudon scria: "În zilele noastre, fratele [mason] Roosevelt a adus tuturor oamenilor posibilitatea de a-l adora pe Dumnezeu, urmându-şi principiile şi convingerile proprii'. Asta e toleranţă, şi ecumenism. Noi masonii tradiţionali ne permitem să parafrazăm şi să traducem această expresie a unui om de stat celebru şi s'o adoptăm la circumstanţe: catolici, ortodocşi, protestanţi, israeliţi, musulmani, hinduşi, budişti, liber cugetători, liber practicanţi, pentru noi astea sunt doar porecle; francmasoneria este numele întregii familii" (Le Roux, pp. 160-166).
Rezultatul acţiunilor Papei Ioan Paul II este spectaculos. În 1987, doar 56 % din francezii catolici mai credeau ca Isus Christos este fiul lui Dumnezeu (p. 175). Dar Papa n'a făcut ce-a făcut fără un scop; şi scopul este cel al Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU).
Abatele Le Roux explică succint (citând cartea lui J. Bordiot, Une maine cachée dirige) că scopul acestei organizaţii este "să suprime forţele armate naţionale, înlocuindu-le cu o singură armată de menţinere a păcii a Naţiunilor Unite," proiect elaborat de vârfurile finanţelor internaţionale, în special de Council of Foreign Relation (CFR) din America. Aceasta organizaţie "sprijină comunismul sovietic în vederea distrugerii tuturor regimurilor şi tuturor structurilor sociale existente, ceeace este o treaptă preliminară necesară în stabilirea unui Guvern Mondial Unic." În Octombrie 1979, Papa Ioan Paul II a vorbit la ONU despre "nobilul scop al Naţiunilor Unite, viaţa comunală a oamenilor şi a naţiunilor...", şi n'a amintit niciodată despre războaiele de invazie sovietică. "Sper ca Organizaţia Naţiunilor Unite va rămâne totdeauna supremul tribunal al păcii şi dreptăţii; adevărata inimă a libertăţii popoarelor şi oamenilor în speranţa lor pentru un viitor mai luminos..." Nici un cuvânt despre Isus Christos în aceste cuvântări ţinute în stil realist-socialist de către vicarul lui Christos pe pământ (Le Roux, pp. 181-183).

După alegerile din Spania din 1982, Papa a aplaudat victoria socialismului acolo, aliindu-se cu socialiştii şi nu cu oponenţii lor creştini; s'a întâlnit cu Felipe Gonzalez, secretarul general al Partidului Socialist, care i-a strâns mâna tovărăşeşte şi s'a declarat mulţumit de discursul Papei. După aceea s'au legalizat avorturile, şi Spania s'a scufundat şi ea în cultura stupefiantelor şi-a promiscuităţii. În Italia, Leonardo Boff, teologul liberal, s'a arătat mulţumit de "absenţa... oricărei critici la adresa teologiei eliberării şi oricărei referiri la marxism şi socialism" din verdictul Vaticanului cu privire la el. Vizitând Polonia în 1979, povaţa Papei a fost continuarea dialogului neîntrerupt cu Uniunea Sovietică. "Vizita lui Ioan Paul II le-a fost de folos mai ales guvernanţilor comunişti," remarca presa. Agenţia Tass sublinia la 13 Iunie despre vizita Papei în Polonia admiraţia acestuia pentru realizările Partidului Comunist Polonez, "credincios ideologiei marxist-leniniste." Negocierile deschise cu Uniunea Sovietică Papa le-a iniţiat la 25 Februarie 1979, primindu-l în audienţă pe Gromâko, ministrul afacerilor externe sovietic. Iar creştinilor din China comunistă, care sufereau persecuţii, cele mai groaznice torturi, şi moartea la mâna călăilor lui Mao, Papa le recomandă să fie "cetăţeni buni şi loiali" care-şi "respectă obligaţiile faţă de naţiune;" şi s'a ferit să critice "biserica patriotică", care se declarase despărţită de Roma şi afiliată statului comunist. Satisfacţia Beijing-ului a fost exprimată prin eliberarea din închisoare a Monsignorului Tang, închis timp de 22 de ani pentrucă era afiliat Romei. Dar "biserica patriotică" s'a ofensat când Papa l-a numit pe Monsignorul Tang arhiepiscop de Canton, şi-a declarat că nu Papa numeşte episcopii; şi Papa n'a încetat de atunci încoace să-şi exprime dorinţa de a-şi îmbunătăţi relaţiile cu această biserica. În acest scop l-a degradat pe nunţiul din Taiwan, făcându-l doar chargé d'affaires; la celebrarea slujbei pentru creştinii din China n'a invitat corpul diplomatic, ca să nu poată veni ambasadorul Taiwan-ului; în 1984 i-a primit pe membrii conferinţei episcopale din Taiwan spunându-le ca "chinezii sunt cel mai numeros popor de pe pământ" şi au devenit "o mare realitate unificată" (?!). Această ultimă expresie a plăcut mult Chinei comuniste. Până în 1983, episcopii eliminaţi din China comunistă de către Mao figurau pe listele Vaticanului ca "exilaţi" din diocezele lor. Din 1984 încoace, aceşti 21 episcopi apar cu descrierea "emiritus", adică "demisionaţi." Întrebaţi direct, unii din ei au recunoscut că în Mai 1983 Papa le ceruse să-şi dea demisia prin intermediul Cardinalului Rossi (Le Roux, pp. 184-194).
Dar despre preoţii comunişti care aţâţă la revoluţie bolşevică, asasinate şi tortură în America Latină, ce are de spus Papa? Pe Monsignorul Mendez-Arceo, care-a declarat că "nu există nici o diferenţă între scopurile religiei şi-ale comunismului", şi că 'socialismul este unica soluţie pentru America Latină", întâlnindu-l în Mexic, Papa l-a binecuvântat şi l-a ţinut pe post până la limita de vârstă. În Brazilia, Dom Helder Camara, cunoscut că "arhiepiscopul roşu" pentru vederile sale bolşevice, a fost alături de Papa Ioan Paul II în Iulie 1980 când acesta a vorbit despre "transformările necesare ale vieţii economice" în cei mai expliciţi termeni ai propagandei marxist-leniniste, spre satisfacţia lui Dom Helder Camara şi stupefacţia ascultătorilor. În El Salvador, Papa a vizitat mormântul Monsignorului Romero, ucis în vărsarea de sânge pe care el a incitat-o. În Haiti, conferinţa episcopilor din 27 Iunie 1986 a publicat o chartă pentru trecerea la un stat democratic ruptă parcă din filele unui manual de marxism şi lăudată de Papă. În Argentina în Aprilie 1987, deşi a declarat ca vizita lui e "exclusiv religioasă şi pastorală", Papa s'a întâlnit cu cei care vroiau să răstoarne guvernul lui Pinochet. În 1982 s'a întâlnit cu Yasser Arafat şi în discursul lui pronunţat sub semnul dorinţei pentru pace în Orientul Mijlociu, Papa a vorbit de trilogia masonică, libertate, egalitate, fraternitate. Dar toate laudele pe care le-a adus Papa teroriştilor comunişti nu i-a înduplecat pe aceştia; în ziua sosirii Papei în Guatemala, în Martie 1983, preşedintele, un catolic renegat, a împuşcat cinci oponenţi politici pentru viaţa cărora Papa intervenise în repetate rânduri. În Nicaragua, preoţii şi credincioşii "bisericii poporului" l-au înfruntat (Le Roux, pp. 195-202). Slujind Noii Ordini Mondiale, Papa a distrus catolicismul.

Dar acum s'ar părea că puterile oculte au decis că nu le mai este util: revista Time a început să speculeze deschis şi fără jenă ce se va întâmpla la moartea Papei, care este activ şi în viaţă. La 10 Septembrie 1994, scrie Time (26 Decembrie 1994 - 2 Ianuarie 1995, p. 73), papa "mergea şovăielnic şi respira greu, ceeace a dat naştere la zvonuri că ar fi aproape de moarte," şi continuă înşirând candidaţii care i-ar putea lua locul. "Ioan Paul s'a străduit să împartă pălării de cardinal prin întreaga lume. Proporţia de cardinali electori din Africa, Asia şi America Latină a crescut de la 21 % la peste 40 %. Un papă din ţările lumii a treia nu mai este o imposibilitate," scrie Time. Astfel sunt Bernardin Gantin, din Benin, sau Lucas Moreira Neves, din Brazilia, sau "fermecătorul şi eficientul" Francis Cardinal Arinze din Nigeria, şeful Consiliului Pontifical pentru Dialogul între Religii. La 9 ani, Cardinalul Arinze "s'a convertit" de la credinţa păgână a tribului Igbo; are 62 de ani, sănătate excelentă, şi, zice Time, o reputaţie "aproape legendară" în ţara lui, unde "şi-a încurajat" credincioşii în timpul masacrelor intertribale din Nigeria pe care Time le numeşte "războiul civil din 1967". Alt candidat convertit la catolicism este Arhiepiscopul Parisului, Jean-Marie Lustiger, de 68 de ani, fostul Aaron Lustiger, fiul unei familii de evrei polonezi, care "a adoptat catolicismul ca adolescent, ceeace le-a produs părinţilor lui suferinţe teribile," scrie revista; "Papa Ioan Paul are încredere în confidentul său Lustiger." Întrebat despre şansele pe care le are de a deveni papă, Cardinalul Lustiger a negat cu modestie că ar avea vreo şansă, şi-a continuat: "Am visat că Preşedintele Statelor Unite era negru, preşedintele fostei Uniuni Sovietice era un musulman, şi Papa era chinez. Şi în visul meu m'am rugat de Dumnezeu să mă lase sa mor înainte de ziua aceea. Căci dacă ajungem vreodată sa avem un papă chinez..." Cum adică, dintr'odată nu mai e bun "multiculturalismul?"

Speculaţiile astea făcute cu voce răsunătoare în presă sunt un avertisment. În The European din 28-31 Ianuarie 199, la p. 10, a apărut articolul Why the Pope must let go, în care rabinul William Wolf îi cere literalmente papei să-şi dea demisia, motivând că fiind bolnav şi necesitând chemoterapie, nu va putea cârmui milioanele de catolici. Ştirile despre starea proastă a sănătăţii papei sunt negate de Vatican dar împrăştiate asiduu în cercurile iudaice, care au controlul absolut asupra mass-mediei de mare circulaţie în occident. Lumea catolică are nevoie de o minte mai tânără, zice rabinul Wolf, căci Papa Ioan Paul II nu este destul de receptiv la idei înnoitoare, ca de exemplu ideea preoţiei femeilor. Cu fiecare zi în care Papa Ioan Paul II rămâne în Sfântul Scaun, catolicismul pierde, zice rabinul, circulaţie, cel care provoacă îngrijorarea e terminat. De ce au hotărât şefii Noii Ordini Mondiale să-l termine pe Papa Ioan Paul II? Nu i-a slujit destul de bine? Texe Marrs crede că nu i-a servit în absolut toate - căci se opune la controlul populaţiei prin avort şi prin eutanasie (uciderea celor batrâni şi grav bolnavi), şi se opune preoţiei femeilor, şi introducerii explicite în catolicism a zeiţei Gea, Muma Pământului, zeiţa supremă a cultului fertilităţii al misterelor masonice. Papa refuză sa transforme imaginea Fecioarei Maria într-o astfel de zeiţă. I-a nemulţumit şi cerinţa Vaticanului ca Ierusalimul să rămână un oraş internaţional la care şi creştinii să aiba acces liber; sioniştii doresc să mute capitala Israelului la Ierusalim, ca să poată oficia ritualurile legate tradiţional de acel oraş în conspiraţia lor seculară. Un alt lucru cu care Papa Ioan Paul II a supărat directoratul talmudic internaţional al Noii Ordini Mondiale a fost faptul ca a deplâns masacrele şi persecuţiile masive pe care le suferă azi creştinii din Sudan. Predecesorul Papei Ioan Paul II, papa Ioan Paul I, a murit în mod misterios în a 33-a zi a ascensiunii sale la Sfântul Scaun - să nu uităm ca 33 e o cifră semnificativă a masoneriei; nu s'a făcut nici o autopsie; şi verdictul a fost că "a murit de inimă", dar cercetatori respectaţi raportează că de fapt fusese otrăvit. Cauza morţii ar putea fi, crede Texe Marrs, faptul că primind de la redactorul Mino Pecorelli o listă cu cel puţin 30 de cardinali masoni care complotau în Curia de la Vatican şi cu alţi membri ai Lojei Negre şi ai altor loji, papa Ioan Paul I s'a hotărât sa eradicheze influenţa masoneriei şi a mafiei din Vatican. "Acest papă sau succesorul său," scrie Robert Muller, conducător al religiei Noii Ere, în cartea sa The New Genesis , "va apărea la Naţiunile Unite vorbind pentru toate religiile lumii..." Papa vă spune ce cer zeii de la legislatorii Naţiunilor Unite, scrie Muller. În publicaţia Network News a Centrului Terra al religiei Noii Ere a apărut în Iunie 1990 ştirea că Monsignorul Alexandrini-Biaggi a spus că Maytreia este Isus Christos reîntors şi reîncarnat şi aşteaptă doar să fie recunoscut de către papă. Azi masonii controlează total Vaticanul. Mino Pecorelli a fost găsit asasinat în 1981 într'un mod care indică faptul că a fost executat de masoni în stil mafiot. Pe lista de masoni pe care-o dăduse Pecorelli predecesorului Papei Ioan Paul II era şi Roberto Calvi, bancher milanez, legat de arhiepiscopul care era bancherul Vaticanului şi care era căutat de autorităţile italiene când au spart Loja Neagră Propaganda 2 în urma delapidărilor masive şi tâlhăriilor comise de bancherii membri ai acelei loji. Deşi Vaticanul a suferit mari pierderi financiare din cauza acelei loji masonice, Papa Ioan Paul II a refuzat să-l predea pe arhiepiscop autorităţilor (Texe Marrs, The Last Days of Pope John Paul II , part II, 1993). Totuşi, Papei i se arăta că este un om sfârşit. "Maurul şi-a facut datoria - maurul poate pleca."


IX. UNUL CARE NU CREDE CĂ PAPA IOAN PAUL II E VINOVAT

Dr. Malachi Martin, teolog, fost iezuit şi profesor la Institutul Biblic Pontifical al Vaticanului, autor al unei serii de cărţi despre frământările Bisericii Catolice din zilele noastre, vede în Papa Ioan Paul II o victimă a conspiraţiei şi neascultării ordinelor religioase care-au pactizat cu inamicii declaraţi ai credinţei. În cartea sa The Jesuits: The Society of Jesus and the Betrayal of the Roman Catholic Church (Simon & Schuster, 1987, 514 pp.), Dr. Martin urmăreşte lupta dintre Sfântul Părinte şi societatea iezuiţilor al căror general şi ai căror conducători au îmbrăţişat un marxism deşănţat şi sângeros pretinzând că simt "chemarea lui Christos să se dedice săracilor şi oropsiţilor". Arthur McGovern, iezuit american, a fost primul care a găsit în Evanghelii, în special în Luca, îndemnul la revoluţie bolşevică. Dar iezuiţii din America Latină au fost cei care s'au dedicat bolşevismului: iezuiţi ca Gustavo Gutierrez, care-a scris cartea de bază a acestei "teologii a eliberării", apoi Jon Sobrino, Juan Luis Segundo, Fernando Cardenal. Un iezuit care s'a simţit chemat să lupte sub stindardul revoluţiei bolşevice în Honduras, James Francis Carney, născut şi crescut în Chicago, scria în scrisoarea de rămas bun adresată familiei sale: "Noi marxiştii creştini trebuie să luptăm în America Centrală alături de marxiştii care nu cred în Dumnezeu, ca să construim o noua societate socialistă... un creştin anticomunist dogmatic nu e un adevărat creştin; şi un marxist anticreştin dogmatic nu e un adevărat marxist" (Martin, op. cit., p. 19). Poate că naivitatea şi opacitatea gigantică a părintelui Lupe, cum îi ziceau cei din Honduras iezuitului James Francis Carney, e autentică; poate că într'adevăr credea enormităţile pe care le debita - şi anume că adevăratul marxist nu e anticreştin (de unde-o fi priceput el asta?); dar în cazul iezuiţilor de vază, şi-al celor care au colaborat la răsturnarea Nicaraguăi, nu mai poate fi vorba de naivitate.
Dr. Martin acuză iezuiţii că "din 1965 încoace, au atacat şi sfârtecat nu numai flancurile ci chiar inima catolicismului" (ibidem, p. 23). Unul care-a făcut acest lucru este Karl Rahner, teolog iezuit care, în Unity of the Churches: An Actual Possibility, ultima sa carte tipărită în 1984, anul morţii sale, scrie că unitatea religioasă a întregii omeniri este scopul pentru atingerea căruia e necesar ca Biserica Catolică să renunţe la doctrina pe care a propovăduit-o neîntrerupt din secolul 4 AD. Biserica Catolică va trebui să renunţe, zice Rahner, nu numai la doctrina despre căsătorie, homosexualitate, etică, cinste, libertate, credinţă - ci chiar la doctrina fundamentală a credinţei, la învăţătura despre persoana lui Isus Christos, la învăţătura despre cele 7 sfinte taine, despre cer şi iad, despre autoritatea episcopilor, despre adevărul biblic, despre infailibilitatea papei, despre preoţie, despre concepţia imaculată şi ridicarea la ceruri a Fecioarei; toate acestea nu vor mai fi dogme ci probleme discutate în colective. Aceste lovituri date în inima catolicismului n'ar fi fost aşa de mortale dacă Rahner n'ar fi avut o influenţă aşa de mare, scrie Dr. Martin; căci ca profesor de teologie la o prestigioasă universitate iezuită, a infectat cu ideile lui generaţii de iezuiţi, care formează acum o formidabilă armată (ibidem, pp. 23-25).
În 1965 a devenit evident ca societatea iezuiţilor, înfiinţată cu 425 de ani în urmă ca o armată a papei, a întors armele împotriva papei şi împotriva catolicismului. În acel an fatal s'a încheiat Vatican II şi a fost ales General al iezuiţilor Pedro de Arrupe y Gondra, care a iniţiat politica ce dă expresie "putreziciunii interne care roade azi atât ordinul iezuiţilor cât şi corpul ecleziastic catolic", scrie Dr. Martin (pp. 34-35). Pare de necrezut faptul că cei aleşi anume pentru a fi armata papei "propagă o nouă idee despre biserică;... şi duc război împotriva nu numai unui papă, ci împotriva a trei papi, denigrându-i, înşelându-i, neascultându-i, aşteptând să moară unul după altul cu speranţa că următorul papă le va da mână liberă", scrie el; "în mod natural, războiul iezuiţilor împotriva papalităţii s'a intensificat după alegerea lui Karol Wojtyla ca Papa Ioan Paul II. Acest om fermecător, încăpăţânat a ajuns papă cu amintirea vie a marxiştilor din Polonia. Totul la el -dar mai ales scopurile, politica, strategia lui ca papă – arată o deviere de la tot ce fusese la modă la Roma de la sfârşitul anilor 1950 încoace. Din momentul alegerii sale era clar că lui Ioan Paul i se opun mulţi din birocraţia Vaticanului pe care a moştenit-o... şi i se opune cu tărie... societatea iezuiţilor" (ibidem, p. 36).

Infatuarea catolică pentru marxism a început cu Papa Ioan XXIII, cel care a poluat Vaticanul cu arta "modernă" şi arta triburilor primitive africane. Predecesorii lui condamnaseră teroarea sângeroasă bolşevică; Papa Ioan XXIII a promis Uniunii Sovietice că Biserica Catolică nu o va mai condamna. Urmaşul lui, Papa Paul VI, i-a preluat politica, jertfindu-l pe cardinalul martir Mindszenty al Ungariei ca să fie pe placul sovietelor. Dar înainte de moarte Papa Paul VI şi-a dat seama că a greşit. Strânsese un dosar enorm cu excesele marxiste ale iezuitilor, şi-a încercat degeaba să-l convingă pe Părintele General Pedro Arrupe să renunţe la ele. Imediat după ascensiunea succesorului său, Ioan Paul I, mâna dreaptă a Dr. Arrupe, Pr. Vincent O'Keefe, a declarat în presă că papa trebuie să renunţe la doctrina tradiţională catolică despre avort, homosexualitate, şi ordinarea femeilor. Papa Ioan Paul I a pregătit un răspuns pe măsura enormităţii aroganţei iezuite - şi a fost găsit mort la 29 Septembrie, în cea de-a 33-a zi a papalităţii sale (ibidem , pp. 42-44). Rareori pomeneşte Dr. Martin în cartea sa despre masoni; doar la p. 76 pomeneşte despre anumite cercuri internaţionale ale lojilor masonice din Europa şi America Latină care organizează activ opoziţia faţă de papă în Polonia; ca prelaţi din Vatican - circa 20 - sunt foşti membri ai lojei italiene; şi că iezuiţii lui Arrupe par a fi amestecaţi cu cercurile lojelor masonice.

Apoi a urmat războiul iezuiţilor împotriva Papei Ioan Paul II, cardinalul Wojtyla al Poloniei, ale cărui călătorii în toată lumea Dr. Martin le vede ca o straduinţă de a recupera pentru catolicism şi papalitate ceeace distruseseră iezuiţii. "Apariţia persoanei papale în toate ţările mari şi în multe ţări mici ar putea restabili acea autoritate", scrie el; şi zice că sprijinul acordat de papă mişcării solidarităţii poloneze ar avea scopul de a contracara atât marxismul şi totalitarismul sângeros bolşevic cât şi cămătăria şi jaful supracapitalismului monopolist de care se plâng cei ce cad în braţele marxismului în America Latină, demonstrând viabilitatea unei a treia căi de dezvoltare socială (ibidem , p. 46). Azi, în 1995, ştim că cea de-a treia cale este neo-comunismul, cu aceeaşi nomenclatură şi aceeaşi securitate, rebotezate doar. Teologii iezuiţi sunt cei care neagă tot pentru ce au luptat, au trăit şi au murit miliardele de catolici de-a lungul istoriei. Ei vor să anuleze conceptele moravurilor sexuale catolice tradiţionale şi să desfiinţeze semnificaţia liturghiei ca missă sacramentală de sacrificiu al Domnului nostru pentru salvarea noastră. Ei neagă divinitatea lui Isus Christos, imaculata concepţiune a Fecioarei Maria, existenţa iadului, şi vor să schimbe regulile preoţiei, şi în 1979 Papa Ioan Paul II li s'a opus, zice Dr. Martin (ibidem , p. 48). Dar în anii aceia au izbucnit două focuri: mişcarea solidarităţii în Polonia şi războiul civil din Nicaragua, unde se desfăşura activitatea iezuiţilor militanţi. Iezuiţi de vază ca Pr. Fernando Cardenal şi fratele lui Ernesto, au devenit membri importanţi ai bandelor sandiniste, care din 1969 arborează cel mai dur stalinism. Acest stalinism care nu poate fi satisfăcut decât cu fluvii de sânge şi al cărui practicanţi sunt în special torţionari sadici şi tâlhari corupţi, a fost îmbinat în scrierile promotorilor iezuiţi cu ideile lor noi despre credinţa în aşa-zisa "teologie a eliberării", conform căreia menirea creştinismului este "eliberarea poporului de sclavia socială, economică şi politică" care vine de la "capitalismul american din nord"; biserica lui Christos e poporul şi dogma ei constă din nevoile economice şi politice ale poporului. Părinţii iezuiţi Fernando Cardenal, Ernesto Cardenal, Alvaro Arguello, apoi Părintele Miguel D'Escoto Brockman [Brockman! ce nume curios] de la Maryknoll şi Edgar Parrales de la dioceza din Managua făceau parte din conducerea bandelor sandiniste; zeci de ani profesorii iezuiţi influenţaseră tineretul să participe la răsturnarea guvernului în Nicaragua (ibidem, pp. 56-57). În Iulie 1979, sandiniştii au ocupat Managua, lăsând 45.000 de răniţi, 40.000 de copii orfani şi 1 milion de oameni condamnaţi la înfometare dintr'o populaţie totală de 2,2 milioane; după care s'au ocupat de consolidarea regimului lor asasinându-l pe Somoza în Paraguay, asasinând 2.000 de intelectuali, aruncând în închisoare alţi 6.000, şi proclamând socialismul. Din conducerea statului socialist făceau parte părinţii iezuiţi şi părinţii Brockman şi Parrales; şi printre preocupările lor era eradicarea creştinismului din această ţară care fusese profund catolică. Singura biserică admisă era "biserica poporului", slujită de circa 300 de "preoţi", printre care mulţi iezuiţi, şi 750 de călugări, dintre care 250 veniseră din Spania şi din Statele Unite. Ca şi bisericile ortodoxe din ţările socialiste, şi aceasta era doar o agentură a ministerului cultelor şi a ministerului de interne. Preoţii care nu colaborau cu autorităţile au devenit duşmanul de clasă; cei care colaborau erau marxişti care nu mai oficiau slujba. La 9 Iulie 1984, armata a deportat fără nici o pregătire sau şi fără nici un bagaj 11 preoţi care rămăseseră creştini. Părintele Amado Pena a fost aruncat în închisoare. Pe părintele Bayardo Santa Eliz Felaya trupele guvernului l-au legat de un stâlp, l-au stropit cu petrol şi i-au dat foc; a supravieţuit printr'un miracol ca să povestească Congresului şi presei corupte din Statele Unite şi unei lumi indiferente din "lumea liberă" ce se întâmplă în Nicaragua. Iar iezuiţi ca Fernando Cardenal, care-au urmat chemarea maselor înfometate, obidite şi oprimate, în anii 1980 au făcut ce fac toţi campionii marxişti şi comunişti ai maselor obidite; alături de ceilalţi sandinişti, zelul lor revoluţionar are loc acum în vilele somptuoase confiscate de la familia Somoza, cumpără cu dolari în magazine speciale, chefuiesc în restaurante speciale unde săracii nu au acces, mărfuri scumpe importate special - icre negre, languste, li se aduc acasă, călătoresc însoţiţi de "trupe de protecţie" din Cuba şi Germania răsăriteană înarmate cu armament sovietic care-i protejează de popor; şi zboară în avioane supersonice ca să ducă mai departe facla revoluţiei în alte ţări. Preşedintele Conferinţei Naţionale a Episcopilor Catolici din Statele Unite, Episcopul James Malone din Youngstown, Ohio le trimite acestor clerici dedicaţi cauzei poporului mesajul că "episcopii din Statele Unite sprijină din plin munca voastră" (ibidem, p. 140). Dar săracii blesteamă "biserica poporului" cu teologia ei a eliberării cu tot - în şoaptă, ca să nu-i audă poliţia sandinistă. Căci bandele de asasini guvernamentali continuă să lichideze indienii miskito şi ţăranii Nicaraguăi. După socotelile Vaticanului, circa 30.000 de indieni miskito, sumee şi rama care-au supravieţuit asasinatelor au fost alungaţi de pe pământul şi din casele lor, care au fost arse. Alţi 50.000 de ţărani din nordul Nicaraguăi au fost alungaţi de pe pământul lor, privind neputincioşi cum hoardele guvernului le ard casele şi le ucid vitele "colectivizându-i". Producţia Nicaraguăi de bumbac, zahăr şi carne e la pământ. Copii cu abdomenul umflat de foame scotocesc prin gunoi căutând de mâncare. Depunerile pe care le aveau oamenii la bănci au fost confiscate. Între 1979 şi 1985, puterea de cumpărare a monedei a scăzut cu 71 %. Nicaragua nu-şi poate plăti dobânda la datoria pe care-o are la Fondul Monetar Internaţional [şi stim cum îşi recuperează Fondul Monetar Internaţional "investiţia"; căci doar datoria la acest fond este garantată de pământul ţării datoare şi toate posesiunile şi forţa de muncă a locuitorilor ei - lucru pe care Dr. Martin nu-l mai menţionează]. În Honduras s'au refugiat 50.000 de nicaraguani ca să scape de teroarea "eliberării de sub jugul exploatării" (Martin, op. cit., pp. 139-142). Nicaragua a devenit focarul de ciumă bolşevică care-a cuprins America Latină - acea parte a globului unde trăiesc jumătate din toţi catolicii din lume.

În primăvara anului 1981, scrie Dr. Martin, Papa Ioan Paul II ducea povara pactului încheiat în 1962 de Papa Ioan XXIII cu Patriarhul Nikodim, capul Bisericii Ortodoxe ruse, reprezentantul Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, prin care Vaticanul se obligase să nu mai atace bolşevismul, şi povara finanţării mişcării solidarităţii poloneze, care, zice Dr. Martin greva finanţele Vaticanului (op. cit. , pp. 85-87). Alianţa dintre Vatican şi Moscova începuse în 1942 şi 1944, când Cardinalul Montini, care-a devenit ulterior Papa Paul VI, ducea convorbiri secrete cu reprezentantul lui Stalin şi cu capul Partidului Comunist Italian, Palmiro Togliatti, fără ştirea Papei Pius XII care continua să condamne comunismul în public. Aceste poveri l-au împiedecat să-şi impună voinţa cu hotărâre în problemele anihilării dogmei creştine catolice prin "inculturarea" şi "indigenizarea" impusă de iezuiţi. Dr. Martin atribuie influenţei iezuiţilor riturile tribale păgâne care se desfăşoară azi în mijlocul a ceeace a mai rămas din liturghia catolică. Aceleaşi poveri grele, zice el, l-au împiedecat pe papă să intervină cu hotărâre când părintele iezuit Caprile a scris în oficiosul Ordinului Iezuiţilor, Civiltà Cattolica, că excomunicarea catolicilor care devin membri ai lojelor masonice este literă moartă şi că îi este permis unui bun catolic să fie mason (ibidem, pp. 89-92). În primăvara aceluiaşi an Papa Ioan Paul II a fost lovit de două gloanţe trase de un asasin plătit, Mehmet Ali Agca; a fost dus de urgenţă printr'o misterioasă "greşeală" nu la spitalul său ci la spitalul Gemelli; şi i s'a făcut "din greşeală" transfuzie cu sânge infectat cu hepatită, care l-a doborât mai rău decât gloanţele mercenarului. Când zăcea răpus de gloanţe, Secretarul de Stat al Vaticanului şi iezuiţii sărbătoreau cu pompă centenarul iezuitului eretic Teilhard de Chardin, condamnat până acum de Biserica Catolică (ibidem, pp. 94-95).

Ridicat din patul de suferinţă, în Martie 1993 Papa Ioan Paul II a început să viziteze America Latină într'un apostolat în decursul căruia urma să celebreze o slujbă în Nicaragua. Secretariatul Vaticanului a trădat guvernului sandinistă textul predicii proiectate. Acesta a organizat o grosolană acţiune de sabotaj şi umilire. A instalat drept altar o masă în dreptul unor portrete gigantice ale "eroilor revoluţiei" Amador şi Sandino; n'a permis să existe nici o cruce pe altar; şi a adus brigăzi de huligani marxişti dotaţi cu microfoane care fluierau, zbierau şi scandau lozinci marxiste acoperind vocea papei în timpul slujbei. La aeroport Sanctitatea Sa a fost întâmpinată de birocraţi comunişti de mâna doua; iezuiţii care făceau parte din guvern nu s'au ostenit să-l primească. Cu asta a început agresiunea brutală şi obscenă împotriva papalităţii în lumea aşa-zis "liberă"; au urmat insultele grosolane aduse papei în 1985 în Olanda (ibidem , 114-122).
În 1983 putreziciunea depăşise graniţele Societăţii lui Isus şi pătrunsese inima catolicismului. Teologi care-şi zic catolici ca Edward Schillebeeckx din Olanda, Helder y Camara din Brazilia, Karl Rahner din Germania, Richard McBrien din Statele Unite, şi episcopul Casey din Galway în Irlanda, se întrec în introducerea marxismului şi a riturilor păgâne africane şi asiatice. Folosind cuvinte neutre sau voit ambigue, aceşti teoreticieni susţin că sacramentele nu mai sunt valabile în religia zilelor noastre, care trebuie secularizată. S'a ajuns până acolo încât în Journal of the Liturgical Conference se scrie: "Eucaristul este un act politic" - nu mai este o taină! Tot în 1983, la cea de-a 33-a Congregaţie Generală a iezuiţilor, şi-au declarat nesupunerea faţă de Sfântul Părinte. Şi principalul aliat al neascultării iezuiţilor este Cardinalul Cassaroli, Secretarul de Stat al Vaticanului şi prietenul Sovietelor (ibidem, pp. 124-132). Cum s'a transformat Societatea lui Isus, al cărei zel era neîntrecut în slujba catolicismului, a doctrinei şi-a papalităţii, în duşmanul de moarte al catolicismului, al doctrinei şi-al papalităţii? Corruptio optimi pessima est, scrie Dr. Martin; cea mai rea corupţie e a celor mai buni.

X. MÂNA DREAPTĂ A PAPEI

Sfântul Ignaţiu de Loyola a înfiinţat Ordinul Iezuiţilor, "Societatea lui Isus Christos", ca să fie mâna dreaptă şi voinţa Papei; Papa este capul suprem al acestui ordin după canoanele lui originale, deasupra Generalului ordinului. Ascultarea ierarhică este esenţa şi forţa iezuiţilor. Pe de altă parte, conform regulamentului Societăţii nici un superior nu poate ordona unui inferior să facă ceva cu păcat; sau să facă ceva legal dar de o manieră păcătoasă; sau să facă ceva legal de o manieră legală dar din motive păcătoase. Este de datoria fiecărui membru al Societăţii să arate superiorilor săi dacă un ordin este nepotrivit sau este imposibil de îndeplinit. În cele peste patru secole de istorie iezuită, au existat disensiuni între Societate şi Papalitate. Societatea a fost chiar desfiinţată un timp în toate ţările în afara de Rusia şi Prusia de către Papa Clement XIV. Dar niciodată n'au fost disensiuni cu privire la doctrina catolică. Când Papa Pius IX a condamnat ideile "moderniste" care începuseră să atace doctrina încă de la jumătatea secolului trecut, cea de-a 23-a, 25-a şi 26-a Congregaţie Generală a Societăţii (conferinţe ale întregului corp iezuit) au aprobat cu entuziasm poziţia papei. Dar încă din 1853, la cea de-a 23-a, s'a auzit vocea unora care apărau modernismul. În intervalul de un secol care a urmat, "modernizarea" Societăţii a ajuns până acolo încât Papa Pius XII a admonestat cea de-a 30-a Congregaţie Generală din 1957, reamintindu-le regulile Societăţii; căci în acel an acţiunile iezuiţilor erau contrare regulamentului, pe care mulţi dintre ei îl interpretau în sens contrar sensului original. Profesorii şi intelectualii iezuiţi, strălucind în atâtea domenii, predau tineretului concepte "moderniste" şi "progresiste" anticatolice. Una din obiecţiunile Papei Pius XII fusese felul de viaţă lax al iezuiţilor, printre altele şi faptul că fumează (iezuiţii olandezi fumau tot timpul şi peste tot, întrerupându-se doar pentru slujba în capelă). Când Congregaţia a luat sfârşit în Noiembrie 1957, Papa Pius XII era mort. Succesorul lui a fost Papa Ioan XXIII, mare mâncău, fumător şi amator de viaţă socială, cunoscut mai ales pentru liberalism şi idei "progresiste". Trei luni după ce s'a urcat pe Sfântul Scaun, Papa Ioan XXIII a anunţat convocarea consiliului Vatican II (ibidem, pp. 232-243).

Vatican II a ucis sufletul catolicismului, cu următoarele inovaţii: slujba religioasă nu mai e celebrarea sacrificiului lui Isus Christos pentru salvarea vieţii veşnice a sufletelor noastre; eucaristul nu mai e o taină; altarul a fost înlocuit cu o masă ca pentru ospete; tabernacolul a fost înlăturat; veştmintele preoţeşti eliminate; nu mai există grilajul cuminecării, iar cuminecătura, care fiind trupul şi sângele lui Christos nu trebuia să fie desecrată, este pusă în mâna credincioşilor de unde cade pe jos şi e călcată în picioare. Creştinii care încearcă să-şi păstreze atitudinile tradiţionale în biserică sunt daţi afară pentru că "deranjează slujba". Crucifixuri, veştminte, acoperitoare de altar brodate, cărţi de liturghie preţioase, reprezentările calvarului, altare, comori de artă şi credinţă, au fost scoase din biserici şi aruncate la gunoi de unde le-au cules amatorii de artă şi le-au cărat în apartamentele lor ca decoraţii "picante". Reacţia, arată Dr. Martin, a fost imediată. În zece ani, numărul credincioşilor care merg la slujbă a scăzut cu 30 % în Statele Unite, cu 60 % în Franţa şi Olanda, cu 50 % în Italia, cu 20 % în Anglia şi Ţara Galilor. În încă 10 ani, 85 % din catolicii din Franţa, Spania, Italia şi Olanda nu mai călcau în biserică pentru slujbă. În Olanda, 2.000 de preoţi şi 5.000 de călugări şi călugăriţe s'au răspopit. Între 1965 şi 1977, între 12.000 şi 14.000 de preoţi şi-au abandonat preoţia în toată lumea. Între 1966 şi 1983, 60.000 de călugăriţe au părăsit mănăstirea. Cererile de a intra în Biserica Catolică au scăzut la o treime. Dacă majoritatea catolicilor au părăsit cu dezgust "biserica modernizată", cei care-au rămas cuibăriţi în sânul ei şi-au continuat opera, cerând "eliberarea sexuală" a preoţilor, şi susţinând că Isus Christos a fost homosexual, drept care se cuvine să se acorde homosexualilor privilegii aparte. Lumea a început să vadă călugăriţe machiate şi împodobite cu bijuterii bând cocktailuri prin barurile hotelurilor la convenţiile lor. S'au văzut episcopi care scriu scrisori pe hârtie împodobită cu secera şi ciocanul. "Biserica Poporului" e la modă - nu Biserica Catolică. În ultimele zile ale celui de-al doilea Conciliu de la Vatican doi pictori au primit sarcina să decoreze noua biserică dedicată la Roma Sfântului Francisc din Assissi - şi-au pictat o frescă cu feţele gigantice ale Papei Ioan XXIII, alături de ale lui Fidel Castro, dictatorul comunist al Cubei, Bertrand Russell, ateu notoriu, Palmiro Togliatti, şeful Partidului Comunist Italian, Sofia Loren, care fusese excomunicată, Preşedintele Sovietelor Alexei Kosâghin, Giorgio La Pira, primar comunist al Florenţei, şi Jaqueline Kennedy (inclusă şi ea nu ştim de ce) (ibidem , pp. 240-251). Dr. Martin se întreabă cum a fost posibil. Papa Paul VI, succesorul lui Ioan XXIII, a spus textual văzând ce se întâmplă: "Miasma satanei a pătruns în sanctuar şi a cuprins altarul". Dar de unde, pe unde? Dr. Martin scrie că nici una din aceste schimbări nu este prevăzută de schema care s'a adoptat la Vatican II.

Iezuiţii au fost cuprinşi de febra reînnoirii: Congregaţia Generală a 30-a, 31-a, 32-a au lăsat în urma lor o Societate care, "modernizată" de-acuma, este exact opusul a ceea ce fusese când a fost înfiinţată. Dar schimbările astea n'au avut loc deodată; de o sută de ani curgea un curent subteran de "eliberare" şi "apropiere de popor" în sânul Societăţii lui Isus (ibidem, p. 255) Dr. Martin vede "eliberatorii" printre "intelectualii progresişti"; printre swami hinduşi, ca Swami Vivekananda care i-a cucerit pe culturaţi la Parlamentul Mondial al Religiilor din 1893 de la Chicago; printre "fraţii masoni" care în mod misterios populau cavernele subterane ale Societăţii (ibidem, pp. 260-270). El analizează scrierile unor iezuiţi ca Gerge Tyrrell, mort în 1909, şi Pierre Teilhard de Chardin, mort în 1955 la New York la 74 de ani. Cu aroganţa monumentală a "intelectualului progresist", Teilhard de Chardin a introdus ideea că religia nu este un atribut uman ci este inerentă materiei, din care prin evoluţie a rezultat materia vie, animalele, şi în cele din urmă omul, care se afla în momentul de faţă în cursul evoluţiei sale în spre o unitate totală a tuturor indivizilor într'un punct "omega" al istoriei. Acest "punct omega" este Christos care va apare când evoluţia omului spre ultra-om va fi completă; omul îşi va transcende condiţia şi va domni raiul pe pământ. Aceasta "religie" a lui Teilhard de Chardin este baza superstiţiilor confuze care constituie religia Noii Ere. Ea neagă în mod absolut religia creştină şi catolicismul în totalitatea lui; şi este îmbracată într'un limbaj inventat de el care nu este înţeles de majoritatea adepţilor fermecaţi de scrierile lui, şi în care abundă cuvinte ca cosmogeneză, antropogeneză, amorizare, hominizare, cristogeneză, cristificare, pleromizare, excentrare, biogeneză şi aşa mai departe. Conjugată cu această ideologie a Noii Ere este ideologia marxistă la Teilhard de Chardin, unde recunoaştem toate clişeele despre eliberare de exploatare şi echitate social-economică cu care au torturat, masacrat şi înrobit bolşevicii atâtea sute de milioane (ibidem, pp. 285-289).

Ce influenţe au erupt la suprafaţă în infecţia generată de iezuiţi intelectuali ca Teilhard de Chardin? Dr. Martin nu ne spune. Cartea lui a fost tiparită de editura Simon and Schuster, subsidiara a grupului Paramount Communications, al cărui cap este Marvin S. Davis, şi este foarte laudată de The New York Times, The Wall Street Journal, The National Review. The New York Times aparţine familiei Sulzberger; The Wall Street Journal este publicat de Dow Jones al cărui cap este Peter R. Kann, care este şi preşedintele ziarului. E clar de ce Dr. Martin menajează aşa de delicat sensibilităţile iudaice.

Dar el vorbeşte despre faptul că în anii 1700, principalul duşman al Societăţii lui Isus era francmasoneria, care în acel secol al "luminilor" devenise furibund anticreştină. Toate figurile marcante ale iluminismului, toţi cei care au pus bazele revoluţiei franceze, erau membri în loji masonice, şi toţi erau de acord că primul pas trebuie să fie distrugerea Societăţii lui Isus (pp. 213-214). Dr. Martin nu vorbeşte de înfiltrarea societăţii şi se mărgineşte să spună că prin anii 1970 mulţi iezuiţi nu mai erau animaţi de iubirea pentru Christos şi îmbrăţişau pe faţă cauze şi dogme care contrazic direct credinţa creştină şi doctrina catolica. Iezuitul Robert Drinan a militat ani de zile în Congresul Statelor Unite pentru avort. În 1971, Pr. John W. O'Malley a publicat un articol în Jesuit Theological Studies din Statele Unite în care susţine că Vatican II a eliberat Biserica Catolică de doctrina sa despre Dumnezeu şi viaţa veşnică, şi că omul modern nu mai poate crede că doar creştinismul e religia cea adevărată. În 1972 a apărut un document emis de un grup de "iezuiţi maoişti creştini", cu titlul Planificarea naţională şi necesitatea unei strategii sociale revoluţionare. Şi Karl Marx a fost cinstit alaturi de Mao-Tse-Dun. În 1973, Pr. José María Diez-Alegría, profesor de sociologie la Universitatea Gregoriană din Roma condusă de iezuiţi, a publicat cartea Yo Creo en la Esperanza, în care scrie: "Marx m'a condus la redescoperirea lui Christos şi-a sensului mesajului Lui... A accepta analiza marxistă a istoriei cu elementele ei despre sensul istoric al luptei de clasă şi necesitatea abolirii proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie nu înseamnă a te opune credinţei şi evangheliei". Generalul Pedro Arrupe a refuzat să condamne maoismul ori marxismul iezuiţilor, nici măcar atunci când Diez-Alegría l-a atacat direct pe Papa Paul VI pentru că nu renunţă la "bogăţia neplăcută" a bisericii, (p. 418, 419, 422; în realitate averile bisericii aparţineau enoriaşilor care le folosesc zilnic, căci comorile erau la îndemâna tuturor în biserici unde oricine le putea vedea şi se putea bucura de ele; după ce au fost confiscate de la biserici, aceste averi au devenit proprietatea exclusivă a câtorva familii de bancheri şi escroci de mare anvergură şi nici poporul nici cei care le-au creat n'au mai avut acces la ele). Până şi statisticile arată declinul Societăţii lui Isus: în 1965 avusese 36.000 de membri, iar în 1974, când se pregătea cea de-a 32-a Congregaţie Generală, mai avea doar 30.000 (p. 417). Corupţia şi moartea Societăţii lui Isus aduce după sine corupţia şi moartea celorlalte ordine religioase - dominicanii, franciscanii, carmelitele, benedictinii. Între 1969 si 1973, numărul studenţilor care doreau să devină iezuiţi a scăzut cu 66 % la şcoala lor din Woodstock, New York; şi cu mai mult decât atât în toată lumea (p. 411). În 1969 s'a aplicat decretul despre arta al celei de-a 31-a Congregaţii Generale prin fondarea Institutului Iezuit pentru Artă, care-a revărsat în lume o nouă avalanşă de hidoasa "arta modernă"; şi asta din inima unei societăţi care a fost izvorul pietăţii artei baroce şi a cărei biserica, Il Gesù, a fost modelul bisericilor lumii catolice timp de trei secole. Sub "triumful numelui lui Isus" pictat de Baciccia s'a luat hotărârea să se pângăreasca numele lui Isus; sub frumuseţea de nedescris pictată de Pr. Andrea Pozzo în biserica San Ignacio a început coruperea Societăţii sfântului.

Dr. Martin scrie că medicul Papei Paul VI insistă că sănătea lui s'a prăbuşit între 1975 şi 1978 nu din cauze fiziologice ci din cauza enormei tristeţi şi enormei tulburări sufleteşti ce-l copleşise văzând roadele idealismului lui "eliberator" timpuriu; căci a înţeles "că el însuşi era în mare măsură de vină pentu ceeace el acum înţelegea că este un dezastru progresiv. Era bântuit din ce în ce mai mult de amintirea idealismului lui juvenil; de prea grăbita lui acceptare să arunce la gunoi riturile religioase strămoşeşti; de compromisurile lui anterioare cu rebelii ecclesiastici şi activiştii sociopolitici; mai ales, de acceptarea pe care de-abia acum o pricepea pe deplin a intenţiei exprimate de Vatican II de a ajuta omului să-şi construiască viaţa lumească. Toate greşelile lui - faptul că n'a văzut consecinţele, faptul că şi-a trădat subordonaţii leali care-au refuzat să participe în această 'noua' ecclesiologie, l-au forţat pe Papa Paul VI să înainteze chiar fără voia lui înspre marginea prăpastiei în care era convins că se vor prăbuşi iezuiţii; iar acum avea genunea în faţă" (ibidem , pp. 455-456). În războiul făţiş dintre papalitate şi iezuiţi care-a debutat cu cea de-a 32-a Congregaţie Generală, Generalul iezuit Pedro Arrupe a fost mai tare decât Papa Paul VI.

Ideile lui Pedro Arrupe reies din felul în care iezuiţii au început să organizeze bande "revoluţionare". În Iulie 1977, în drum spre Sri Lanka şi Indonezia, Pr. Arrupe s'a oprit la Moscova. Sovietele au organizat, prin intermediul Mitropolitului Juvenali, şeful Departamentului de Externe al Bisericii Ortodoxe din Uniunea Sovietică, o slujbă la care Pr. Arrupe a oficiat la biserica Adormirii Maicii Domnului de la mănăstirea Novodevici. Mitropolitul Nikodim, al doilea în rang în întreaga biserică ortodoxă sovietică, l-a vizitat pe Pr. Arrupe. "După ce a fost primit festiv de către aceşti doi colonei ai KGB-ului, când s'a întors la Roma, a vorbit în termeni ditirambici despre 'vitalitatea religioasă crescândă' din Uniunea Sovietică, argumentând marele interes pentru religie cu felul detailat în care agenţia de ştiri sovietică Tass a tratat vizita lui acolo", scrie Dr. Martin (op. cit., p. 481). El crede ca Generalul iezuiţilor era dus de nas de către sovietici. Într'o oarecare măsură are dreptate. Toate uneltele ocultei sunt duse de nas, inclusiv conducătorii sovietelor; de ce n'ar fi şi Generalul iezuiţilor dus de nas, la fel ca alţii? Dus de nas în măsura în care-şi închipuia că este un participant conştient, un membru al ocultei, când în realitate a fost doar o unealtă uşor înlocuită.
Înlocuirea lui Arrupe a venit de la Papa Ioan Paul II, prin decret papal în 1981. După un interval de 14 luni cea de-a 33-a Congregaţie Generală a iezuiţilor l-a ales pe Pr. Piet-Hans Kolvenbach, un şi mai nociv instrument al ocultei, şi-a emis 12 decrete prin care angajează Societatea lui Christos să lupte pentru instaurarea Noii Ordini Mondiale după planul Naţiunilor Unite. Voalat în cuvinte ca "atacarea cauzei sărăciei", "promovarea dreptăţii", drepturile omului, grija de refugiaţii economici, drepturile minorităţilor, drepturile femeilor, "promovarea unei ordini mondiale mai drepte, a unei mai mari solidarităţi între ţările bogate şi cele sărace, a unei păci durabile bazate pe drepturile omului şi pe libertate... dreptate internaţională şi încetarea cursei înarmărilor" (ibidem , p. 470), regăsim planul sclaviei globale a Noii Ordini Mondiale pentru îmbogăţirea elitei financiare, a celor 300-400 de familii ale ocultei.
Iezuiţii au fost aceia care, interpretând greşit şi în sens extremist Vatican II, au prefăcut catolicismul în opusul lui, crezând că-l aduc la zi, scrie Dr. Martin. Această transformare a început cu "inculturarea" iezuiţilor din India, unde ritualurile zeităţilor hinduse Kali şi Siva au fost introduse în missa catolică, după concepţiile lui Pedro Arrupe. Iezuiţii au început să umble în India ca "sanyasii" hinduşi, luându-şi nume ca Swami Animananda şi Swami Amalananda, raşi în cap, în rochii galbene, cu farfuria de cerşit în mână. Introducerea ritualurilor, rugăciunilor şi gesturilor de adorare a lui Kali şi Siva în slujba religioasă catolică plasează aceste zeităţi deasupra lui Isus Christos: "creştinii catolici" crescuţi de iezuiţii lui Pedro Arrupe dau din cap către cruce sau către eucarist, dar se prosternează în faţa statuii unui zeu mare ca Siva. În ciuda interdicţiei Vaticanului, aceşti "catolici" folosesc mantra OM, care înseamnă ca-l onorează pe zeul suprem Krishna (op. cit. , p. 411). În 1973 Pedro Arrupe a ţinut un discurs în care a folosit expresii cu coloratură masonică - vorbea despre o lume a "fraternităţii" (p. 415) - pe care Dr. Martin nu le remarcă însă. Dar remarcă cerinţele celei de-a 32-a Congregaţii Generale iezuite de eliminare a celibatului iezuiţilor, de abolire a ascultării de papă, de acceptare a căsătoriilor între homosexuali, a divorţului, avorturilor, libertinajului sexual şi masturbării, şi planurile de a face noi experienţe în disciplina religioasă şi de a introduce hinduism şi alte religii păgâne în teologia catolică (p. 419).

În 1984, Cardinalul Ratzinger, şeful departamentului Doctrinei din Vatican, a publicat ca purtător de cuvânt al Papei Ioan Paul II Instrucţiunile cu privire la teologia eliberării, în care declară că bunăstarea economică a nici unei pături sociale din nici o parte a lumii nu e treaba nici a iezuiţilor şi nici a catolicilor; treaba lor e propovăduirea adevărului catolic pentru salvarea sufletelor. Răspunsul a fost cartea iezuitului Juan Luis Segundo Theology and the Church: A Response to Cardinal Ratzinger and a Warning to the Church din 1985 în care Segundo îl atacă pe Papa Ioan Paul II pentru că vrea să întoarcă Biserica Catolică la starea ei dinainte de Vatican II (pp. 485, 487).

De pe la mijlocul anilor 1980 Societatea lui Isus se dedicase luptei împotriva "capitalismului transnaţional" de partea sovietelor şi-a comunismului; şi n'a mai fost voie să ştii de Christos la iezuiţi. "Ceeace a rezultat este un spirit partinic liberal care-a îngheţat curând într'un totalitarism de gândire aşa de dogmatic încât ceeace părea la'nceput o claritate de vederi proaspată a devenit curând o închisoare de moralism fariseic şi mulţumit de sine. Toţi cei care nu sunt de acord sunt consideraţi imorali. Nu se tolerează sa fii conservator sau tradiţional. Cei vinovaţi de aşa ceva au avut de suferit. Unora li s'a pus căluşul în gură. Alţii au fost eliminaţi cu binişorul. Alţii au plecat singuri. Alţii au rămas iezuiţi dar s'au refugiat printre colegi mai toleranţi muncind prin parohii şi aiurea", scrie Dr. Martin (p. 490). Vincent Miceli, care era teolog tradiţional, a fost eliminat cu binişorul. Lui Cornelius Buckley, istoric la Universitatea din San Francisco, i s'a pus căluşul în gură pentru că a criticat blasfemiile practicate la Şcoala de Teologie a iezuiţilor din Berkeley, California (pp. 513-514).

Cartea Dr. Malachi Martin a fost scrisă consultând documentele Vaticanului: Acta Apostolica Sedis, şi documentele iezuite: Acta Romana Societatis Jesu, monografiile publicate de The Institute of Jesuit Sources, şi The American Assistancy Seminar on Jesuit Spirituality, precum şi documente şi publicaţii provinciale iezuite şi anumite surse confidenţiale. Scrisă în 1986, cartea presupune o dicotomie între comunism şi capitalism, între soviete şi "lumea liberă", în care am crezut şi noi dar care astăzi ştim că n'a existat; căci atât comunismul sovietelor cât şi sionismul şi masoneria supracapitalismului financiar internaţional sunt doar două braţe ale aceluiaşi monstru, două batalioane ale aceleaiaşi armate, rivale între ele uneori dar supuse ordinelor aceloraşi conducători oculţi. Dr. Martin, care-a avut acces la toate aceste documente - şi în arhiva Vaticanului adevărul istoric este încă amplu documentat - n'a observat că aviaţia britanică şi americană a bombardat şi distrus cu precădere civilii în Germania, că a bombardat trenurile cu refugiaţi civili în România, şi că a căutat să distrugă mai ales bisericile şi catedralele catolice ale Europei, nu obiectivele militare. Dr. Martin nu-şi aminteşte de anihilarea Catedralei Fecioarei din Dresda, de bombardarea Domului din Milan, care nu e posibil să nu fie recunoscut de la orice înălţime; şi în tratarea sa ampla despre bomba aruncată asupra Hiroşimei, Dr. Martin n'a observat că americanii au bombardat după încetarea razboiului, când japonezii capitulau, în mod special centrele cu cea mai mare concentrare de creştini catolici japonezi .

În 1986 Dr. Martin scria că Papei Ioan Paul II nu-i mai este posibil să oprească corupţia din Societatea lui Isus, desfiinţând-o: "oricare-ar fi motivul - şocul încercării de a-l asasina, repercusiunile unui astfel de gest, haosul care-ar urma curând - Ioan Paul nu mai are voinţa sau tăria intelectuală pentru asta. Şi nici nu pare că se mai bucură de sprijinul ecclesiastic necesar din partea episcopilor, a Curiei Vaticanului, şi-a celorlalte ordine religioase" (op. cit, p. 501).
Dr. Malachi Martin a studiat teologia la Louvain, obţinând un doctorat în Limbi, Arheologie şi Istorie Semitică. A studiat apoi la Oxford şi la Universitatea Ebraică. Între 1958 si 1964 a fost colaboratorul strâns al Cardinalului Augustin Bea (pe numele adevarat Beheim) şi-al Papei Ioan XXIII, doi prelaţi care s'au pus în slujba comunismului. În ce măsura a fost Dr. Martin influenţat ori de acord cu ei? Şi în ce măsura a fost influenţat pe când studia la Universitatea Ebraică? El nu vedea în 1986 nicăieri nici o altă influenţă decât cea a unei ideologii idealiste despre abolirea sărăciei şi-a exploatării şi aşa mai departe. Despre iudaism scria în 1986 că este "o componenţă mistică în istoria sacră a întregii omeniri, o componenţă pe care încă revelaţia lui Dumnezeu nu ne permite s'o înţelegem - pe care n'o vom înţelege înainte de încetarea existenţei lumii noastre" (op. cit., p. 495). Dar cine citeşte Talmudul autentic, cine vede dovezile urii talmudice împotriva creştinismului, nu trebuie să aştepte sfârşitul veacurilor ca să înţeleagă. Dacă Dr. Martin, care la Universitatea Ebraică ar fi putut citi Talmudul autentic, nu versiunea falsificată şi expurgată care se publică azi pentru ochii marelui public, n'a priceput ura talmudică, câtă crezare putem să-i dăm c'a priceput cauza crizei catolicismului şi-a papalităţii? Dupa 11 ani însă, în 1995, Dr. Martin a scris The Judas Complex , în care-i asemuieste pe capii progresişti ai Bisericii Catolice cu Iuda Iscariotul, cel care l-a trădat pe Isus Christos pentru 30 de arginţi (vezi mai sus, capitolul II).

* * *

În 1852, Benjamin Disraeli, evreu care s'a depărtat de Talmud, a declarat în faţa Parlamentului englez: "Influenţa evreilor se regăseşte în ultima izbucnire a principiului distrugător în Europa. Are loc o revoluţie împotriva tradiţiei şi aristocraţiei, împotriva religiei şi proprietăţii... Se proclamă egalitatea naturală a oamenilor şi abrogarea proprietăţii de către societăţile secrete care formează guverne provizorii şi persoane de origine evreiască sunt în fruntea fiecaruia dintre ele... Cei mai pricepuţi manipulanţi ai proprietăţii se aliază cu comuniştii: poporul ales şi aparte dă mâna cu toţi derbedeii şi cei mai de jos din Europa". Toate acestea le fac pentru că vor să distrugă creştinismul, a adăugat Disraeli, care era un evreu botezat dar spre deosebire de marranos ca Rockefeller şi de Cardinalul Augustine Bea (Beheim), era cu adevărat creştin (Douglas Reed, The Controversy of Zion , Noontide Press, 1985, p. 166).

De când am început să fim intrigaţi de politica mass-mediei aservite n'am auzit şi citit la adresa papalităţii decât lucruri izvorâte din formula revoluţiei franceze ecrasez l'infâme şi din formula marxist-leninistă religia e opiumul popoarelor. Dintr'odată, în 1992, am primit de la National Geographic Society un prospect al unui volum extrem de laudativ despre - papalitate şi Vatican! Am cumpărat volumul şi-am citit în paginile lui laudele Papei Ioan Paul II, a "fermecătorului Ioan Paul II", cum scrie Bart McDowell. The National Geographic este o revistă cu pretenţii de neutralitate ştiinţifică şi interes educativ pe deplin aservită intereselor Noii Ordini Mondiale.
Am văzut de mult coloratura comunist-socialistă a ideologiei subtil diseminată în articolele "geografice" ale acestei publicaţii; dar când a început să propovăduiască desmembrarea României şi distrugerea poporului român; când a început să publice harta Europei cu Transilvania înglobată în Ungaria, pentru a încetăţeni această împărţire teritorială în minţile tuturor,n'am mai avut nici o îndoială. Când am vazut laudele aduse Papei Ioan Paul II de către o grupare atât de perfidă şi mincinoasă ca The National Geographic ne-am întristat. Dacă Papa n'ar fi fost util forţelor răului, nu l'ar fi lăudat National Geographic.
Pentru subminarea naţionalismului rusesc, "părintele" Serghei Hockel, evreu născut în 1931 la Berlin emigrat în Anglia la vârsta de 8 ani, expert în limba rusă care a studiat la Oxford, s'a "convertit" la ortodoxie la ordinul mai-marilor lui şi are o emisiune săptămânală la radio BBC din Londra în care combate "fascismul" rusesc; el este deasemenea preşedintele ramurii Brighton şi Hove a Consiliului Creştinilor şi Evreilor. Dar prelaţii catolici ai Noii Ordini Mondiale nu se lasă mai prejos. În Filipine a izbucnit un scandal între o reţea comercială condusă de un filipinez numit Benjamin Lim şi David Weil, distribuitor evreu care reprezintă un conglomerat de interese comerciale şi financiare evreieşti internaţionale. Ziarul The Manila Times a săvârşit crima de a indica faptul că aceste interese sunt evreiesti, şi natural, Comitetul Evreiesc American l-a supus pe ambasadorul filipinez la presiuni ca să "denunţe aceste expresii antisemite". Dar mai repede decât Comitetul Evreiesc American a sărit în sus "cardinalul roşu" Jamie Sin, denunţând ziarele care luaseră partea filipinezului şi scriind familiei Weil că este de partea lor şi împotriva propriului sau popor şi-a propriilor lui enoriaşi. "Biserica Romano-Catolică este alături de voi", le-a scris Cardinalul Sin: "suntem fraţi" (The CDL Report, May 1995, pp. 10, 12).

XI. ÎNCHEIERE

În Aprilie 1995 l-am văzut pe Sfântul Părinte oficiind în faţa a mii de credincioşi care veniseră în piaţa Sfântului Petru din Roma ca să-şi arate dragostea pentru papă şi pentru catolicism. De-abia mergea, şovăitor, evident cu dureri, părea că se va prăbuşi la fiecare pas. A salutat credincioşii şi la un moment dat a anunţat în faţa microfonului că va pronunţa o rugăciune tradiţională; apoi a intonat ruga latină. Am văzut atunci unii din cardinalii lui făcând feţe şi dând din umeri.

Catolicii îl iubesc pe papă. Noi, cei care suntem catolici, ne iubim papalitatea şi biserica şi catolicismul. Nu vrem să-l vedem înlocuit cu vrăjitorii ale triburilor africane sau cu adorări ale spiritelor şamanilor. De aceea observăm şi ne revoltăm când biserica noastră pare că-şi uită de Christos. Îl apasă oare pe Papa Ioan Paul II, ca şi pe Papa Paul VI în anii 1970, regretul că s'a lăsat ispitit să facă treaba diavolului? A făcut conştient această treabă? Toate aparenţele par să indice ambele posibilităţi. Dar apoi: cel care e fără păcat să ridice primul piatra. Sfântul Petru s'a lepădat de trei ori de Christos şi totuşi lui i-au fost date cheile. Dumnezeu şi Isus Christos vor judeca inima papei şi-a tuturor oamenilor. Dar noi ca buni catolici avem datoria să ne plângem şi să arătăm ce nu e bine în biserica noastră, dupa judecata noastră.
Roadele colegialităţii nu întârzie să se arate. Arhiepiscopul Plourde din Ottawa i-a izgonit pe cei 9 preoţi şi călugări tradiţionalişti care ţineau să oficieze slujba catolică tridentină şi refuzau s'o polueze cu inovaţiile păgâne, hinduse, voo-doo, şi de vrăjitorie introduse sub egida "modernizării". Acest fapt a şocat şi scandalizat oraşul canadian, şi este tratat pe larg în cartea lui James W. Demers, The Last Roman Catholic? "Această carte ar trebui citită de toţi cei 180 de membri ai Colegiului Cardinalilor", scrie Dr. Malachi Martin; "ea înlătură faţada stabilimentului liberal catolic şi demască tranşant idioţeniile care ruinează azi Biserica Catolică" (The Catholic Family News, May 1995, p. 7).

Atacul din exterior continuă cu calomnii, ridiculizări, spălarea creierelor în şcoli şi mai ales prin industria distracţiilor. Michael Eisner este preşedintele corporaţiei Walt Disney. De când a fost acaparată de necreştini (vezi Gary Smith, The Land of the Zog, Viewpoint, 1989, p. 65) această corporaţie, care bucurase milioanele de copii cu filme curate ca Albă ca Zăpada sau Pinocchio în sensul gândirii fondatorului ei Walt Disney, s'a aliniat la anticreştinismul furibund al industriei de filme şi televiziune americane şi propovăduieşte homosexualitatea printre copii cu "primele personaje homosexuale din lume care apar pe ecran în poveşti pentru copii" - pentru copiii care încă nu ştiu scrie şi citi. La 14 Aprilie 1995, de Vinerea Mare a Paştelui catolic, Michael Eisner a planificat premiera filmului Priest produs de Walt Disney Corporation. Personajele acestui film sunt 5 preoţi catolici: unul e un homosexual; al doilea trăieşte în concubinaj cu servitoarea lui; al treilea e un beţiv; al patrulea e un episcop egoist şi nepăsător; ultimul e un preot de ţară bolnav mintal. O revista a homosexualilor, The Advocate, apreciază scenele cu preotul homosexual ca fiind foarte "realiste". Scrie The Advocate: "este o zugrăvire a copulaţiei homosexuale care din toate punctele de vedere este cea mai realist filmată în orice film în afară de filmele pornografice". Studioul Walt Disney a anunţat lansarea filmului pe 4 pagini în The Advocate.

De ce trebuia să aibă loc premiera filmului Priest tocmai de Vinerea Mare? Purtătorul de cuvânt al lui Michael Eisner răspunde: "Pentru că e data la care magazinele subliniază aspectul spiritual şi multă lume se gândeşte la aceste lucruri".

Premiera filmului urma să fie o palmă dată sutelor de milioane de creştini, în faţa cărora Michael Eisner şi cu tovarăţii lui scuipă cu aroganţă şi dispreţ. "Puteţi să vă imaginaţi că Hollywood-ul ar lansa un film cu 5 rabini dotaţi cu calităţile acestor 5 preoţi de Yom Kippur?" întreabă reverendul Don Wildmon, metodist. "Ura pentru creştini e adâncă la Hollywood, chiar la studiourile Walt Disney", continuă el. Robert Peters, preşedintele grupului Morality in Media, zice: "filmul atacă învăţăturile Bisericii Catolice şi le arată că sunt izvorul scăderilor personajelor; şi încearcă să submineze autoritatea morală a bisericii când întreaga lume are nevoie de cât mai multă morală". În urma protestului acestui grup şi-al altor grupări creştine, lansarea filmului a fost amânată puţin, cu câteva zile; căci averile fabuloase ale unora ca Michael Eisner izvorăsc tot din buzunarul creştinilor batjocoriţi, care pot fi scuipaţi şi călcaţi în picioare - dar nu de tot, ca să nu se revolte şi să nu boicoteze afacerile Disney World-ului şi Hollywood-ului.

Compania Walt Disney pregăteşte un nou film în care cineva este obsedat sexual de o strip-tease-uza care apare pe scenă în uniforma unei şcolăriţe catolice (Journal of the American Family Association, May 1995, p. 9).

Astăzi cuvintele Sfântului Vasile par că ni adresează nouă: "Adevărata ascultare de canoane a fost dată uitării... necredincişii râd de toate astea, şi cei slabi în credinţă se îndoiesc; chiar şi credinţa este pusă la îndoială. Nesiguranţa s'a revărsat în suflete; căci cei ce-şi bat joc de cuvântul lui Dumnezeu în răutatea lor, oglindesc adevărata stare a lucrurilor, şi vocile credincioşilor tac" (Pinay, op. cit., p. 297). Dar Dumnezeu nu va lăsa biserica Lui să piară; dacă noi ne facem datoria, dacă deschidem ochii ca să cunoaştem pericolul care ne ameninţă, dacă păstrăm credinţa şi tradiţia ei neîntinată, nu se poate ca forţele răului să învingă: Non prevalebunt.

No comments: